creangă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CREÁNGĂ, crengi, s. f. 1. Ramură a unui copac; cracă. ♦
Expr. (Adverbial)
A umbla creangă (sau
creanga) = a umbla fără rost, ca o haimana.
2. Fig. (
Înv.) Ramificație a unei familii de oameni. – Din
bg. granka.creangă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)creángă (créngi), s. f. –
1. Ramură, cracă. –
2. Braț (de rîu). –
3. Ramificație ( a unui lanț de munți). –
Var. crangă, crancă, Trans. de Sud,
crambă. Mr. crangă. Origine incertă. Se admite în general că derivă din
bg. granka „ramură” (Weigand,
Jb., XV, 168; Pascu, II, 188; Candrea; Scriban; DAR); însă, dimpotrivă,
bg. poate proveni din
rom., atîta vreme cît nu s-a dovedit că este vorba de un cuvînt autentic
sl. În
bg. este cuvînt izolat, fără familie, în timp ce în
rom. a dat naștere la numeroși
der. Pe de altă parte, nu pare posibil să despărțim cuvîntul
rom. de
crîng (DAR citează un exemplu, destul de rar, în care se poate chiar identifica
creangă cu
crug „firmament”); pare prin urmare mai prudent să se plece, ca în cazul acela, de la
sl. krǫgŭ „rotund”. Este posibil să existe o contaminare cu
cracă „ramură”.
Der. crîngie, s. f. (grămadă de crengi);
crengărie, s. f. (mulțime de crengi; frunziș);
crengare, s. f. (furcă ce fixează oiștea la căruță);
crengos, adj. (rămuros);
crînguroasă, s. f. (varietate de struguri);
crengurat, adj. (rămuros);
crengui, vb. (a tăia crengile, a curăța de crengi);
încrengătură, s. f. (grupă, familie, ramură).
creangă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CREANGĂ 1. Ion (1837 sau 1839-1889,
n. Humulești,
jud. Neamț), scriitor român. O vreme diacon și institutor. A făcut parte din cercul „Junimii”. Observator jovial și ironic al naturii umane, maestru al stilului oral paremiologic. Basme de factură folclorică, restructurînd la dimensiunile fabulosului conflicte și aspecte fundamentale de ordin etic și social ale umanității rurale („Povestea lui Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Ivan Turbincă”, „Dănilă Prepeleac”, „Punguța cu doi bani”); proză de exploatare umoristică a situațiilor ambigue („Moș Nichifor Coțcariul”) și mai ales de evocare a universului infantil („Amintiri din copilărie”). Autor de manuale școlare.
M. de onoare post-mortem al
Acad. (1948).
2. Horia C. (1893-1943,
n. București), arhitect român. Nepotul lui
C. (1). Promotor al arhitecturii moderne în România. S-a afirmat între 1932 și 1942 (blocul și cinematograful „Aro”, azi „Patria” din București, hotelul „Aro”, azi „Carpați” din Brașov, halele principale ale uzinelor „Malaxa”, azi „Faur” din București).
creangă (Dicționaru limbii românești, 1939)creángă, V.
crangă.creangă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)creángă s. f.,
g.-d. art. créngii; pl. crengicreangă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)creangă f. Mold. cracă:
de asupra-mi teiul sfânt să-și scuture creanga EM. [Și
crangă: cf. bulg. KRANKA, creangă].
creangă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Creangă (Ioan) m. excelent scriitor popular din Moldova, autorul
Poveștilor și al
Amintirilor din copilărie (1837-1889).
creangă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CREÁNGĂ, crengi, s. f. 1. Ramură a unui copac; cracă. ◊
Expr. (Adverbial)
A umbla creangă (sau
creanga) = a umbla fără rost, ca o haimana.
2. Fig. (
Înv.) Ramificație a unei familii umane. — Din
bg. granka.