crainic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CRÁINIC, -Ă, crainici, -ce, subst. 1. S. m. (
Înv.) Persoană care anunța mulțimii poruncile suveranului sau ale autorităților; vestitor.
2. S. m. și
f. Persoană care citește informațiile, comunicările, știrile oficiale etc., anunță programul la o stație de radio, de televiziune sau la o manifestație; spicher.
3. S. m. (
Reg.) Hăitaș, gonaci (la vânătoare). – Din
ucr. krajnik.crainic (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cráinic,
cráinice, s.n. (reg.) mașină de ridicat pietre și lemne grele; granic, posadă.
crainic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cráinic (cráinici), s. m. –
1. Herald, dregător. –
2. Vestitor. –
3. Perceptor de dări. Origine incertă. Dată find prezența
rut. krajnik „judecător” și a
mag. krajnik „judecător al nobililor” ar putea reprezenta un
sl. *krajnikŭ „regal”, de la
krai „rege”,
cf. crai; poate fi însă și o
der. internă a
rom. După Skok,
Slavia, IV, 328, Candrea și DAR
rom. provine din
rut.; Scriban se gîndește la
sl. krai „margine”,
cf. craină. Der. crăni(ci), vb. (a vesti, a anunța, a face cunoscut);
cranga, adv. (
Mold., ca un vagabond), probabil în loc de
crain(i)ci, în expresia
a umbla creanga; crancău, s. m. (
Mold., petrecăreț, haimana);
crancalîc, s. m. (
Mold., petrecere).
crainic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cráinic (cráinice), s. n. – Pîrghie cu care se ridică piatra morii de grîu. –
Var. gra(i)nic. Germ. Kranich (DAR). În Banat și
Olt.crainic (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CRAINIC, Nichifor (pseud. lui
Ion Dobre) (1889-1972,
n. Bulbucata, jug. Giurgiu), scriitor, ziarist și om politic român.
Acad. (1940),
prof. univ. la Chișinău și București. Director al revistei „Gîndirea” (1922-1944). Lirică de factură tradiționalistă („Țara de peste veac”). Principalul animator al curentului gîndirist. Opera sa se bazează pe o viziune teologică asupra istoriei și artei. Împotriva imitării Occidentului a lansat ideea etnocrației („Puncte cardinale în haos”, „Ortodoxie și etnocrație”).
craĭnic (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cráĭnic m. (vsl.
kraĭnikŭ, d.
kraĭ, margine, district, județ; rus.
kráĭnik, judecător. V.
craĭ 2).
Vechĭ. Perceptoru birurilor unuĭ district în regiunile supuse Ungurilor (Dac. 1, 154).
Maĭ pe urmă. Pristav, anunțător public. V.
telal.craĭnic (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cráĭnic și
gráĭnic n., pl.
e (germ.
kranich și
krahn, „cocor” și „elevator”, ca și fr.
crône, id., d. flam.
kran, ol.
kraan, id).
Pop. Elevator. – La Hațeg (GrS. 1937, 187)
gránic, un fel de macara care ridică peatra [!] moriĭ. V.
gruĭ 2).
crainic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cráinic s. m.,
pl. cráinicicrainic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)crainic m. Mold. pristav, strigător public:
trimiți în lume crainic EM. [Rus. KRAĬNIKŬ, judecător].
crainic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CRÁINIC, -Ă, crainici, -ce, s. m.,
s. f. 1. S. m. și
f. Persoană care transmite informațiile, comunicările, știrile oficiale etc. și anunță programul la o stație de radio, de televiziune sau la o manifestație; spicher.
2. S. m. (
Înv.) Persoană care anunța mulțimii poruncile suveranului sau ale autorităților; vestitor.
3. S. m. (
Reg.) Hăitaș, gonaci (la vânătoare). — Din
ucr. krajnik.