cotei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COTÉI, cotei, s. m. Câine de talie mică, cu picioarele scurte. – Din
sl. kotelĭ.cotei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cotéi (-i), s. m. –
1. Cățel de salon. –
2. Cățel în general. Origine incertă. S-au propus succesiv vreun cuvînt dacic (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 274), un
der. de la
cot (Șeineanu,
Création métaphorique, II, 15; Ruffini 114), în
alb. kut(a) „cîine” (Philippide, II, 809; Pascu,
Beiträge, 40), cuvîntul
sl. kotelĭ „pisică”. (DAR; Scriban) sau
rus. kotejko „pisică” (Candrea), ori vreun idiom anterior
indoeurop. (Lahovary 326). Cel mai probabil este să avem a face cu o origine expresivă în legătură cu
coteli „a iscodi” (în acest caz forma primitivă ar putea fi *
cotel, cu
sing. analogic) sau mai probabil
coțăi „a tăia coada” (pornind de la formă primitivă *
cotaie, ca
potaie, alt
sing. analogic); această ultimă formă se potrivește mai bine cu
der. pe care îi propunem în continuare.
Der. coteică, s. f. (cățea);
cotaibă, s. f. (coteț de cîini), încrucușare cu
colibă, cocioabă, cociorbă (după DAR, din
rut. kotóbanja „coș în care se pune cloșca”);
cotarlă, s. f. (cățel, potaie), cu
var. cotîrlă, (
Trans.)
cocearlă, șarlă (după Șeineanu,
Chien, 220, de la un romanic *
kota „cîine”; pentru Candrea, în legătură cu
bg. kotora „pisică”; după Scriban din
mag. kutya „cîine”);
cotîrlău (
var. Banat
cotîrloniu),
s. m. (flăcău, fecior);
cotîrleț, s. n., sau
cotîrneață, s. f. (ogradă, poiată), cuvinte încrucișate cu
coteț și
coteneață (după Candrea,
bg. kotara, kotarnik);
cotîngan, s. m. (
Trans., flăcău, fecior), pus în legătură de DAR cu
mag. katangoló „care umblă făcînd zgomot”, de Densusianu,
GS, I, 350, cu
cătană „soldat”, și de Diculescu 180 și Scriban cu
v. germ. și suedezul
kutte sau
kutti „flăcău”;
cotoarbă, s. f. (femeie stricată; ghinion, nenoroc);
cotîrje, s. f. (poreclă dată persoanelor sau animalelor bătrîne și slabe), probabil prin confuzie cu
cocîrja „a îndoi” (după S. Pop,
Dacor., V, 178, și DAR, din
sb. kotrešan „ciufulit”);
cotic, s. m. (
Trans. de Nord, tînăr leneș).
coteĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cotéĭ m., pl. tot așa (cp. cu germ. de jos
koter, cîne [!] leneș; vsl.
kotelĭ, pisică; rus.
kot, motan, ung.
kutyó, cățel; alb.
kuta, cîne. V. și Dic. Altgerm. 41, și cp. cu
cotoĭ, cotarlă, coteț, cocină, cuciu). Cîne mic de felu luĭ, cățel, boldeĭ. V.
lupeĭ.cotei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cotéi1 (câine)
s. m.,
pl. cotéi, art. cotéiicotei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cotéi2 (cotitură)
s. n.,
pl. cotéiecotei (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COTÉI, cotei, s. m. Câine de talie mică, cu picioarele scurte. — Din
sl. kotelĭ.