cos (Dicționaru limbii românești, 1939)
cos, cusút, a coáse v, tr. (lat. cónsuo, -súere, pop. coso, cósere, d. con-, la un loc, și súere, a coase; it. cucire, Neapole kósere, pv. sp. pg. coser, fr. coudre. – Cos, coșĭ, coase; eĭ coase; să coasă. V. sulă, sutură). Unesc (bucățĭ de pînză, de pele [!]) pin [!] ajutoru aculuĭ cu ață saŭ al suleĭ. A coase la gherghef, a broda la gherghef.
cos (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
Cos n. una din insulele Sporadelor în Arhipelag, aproape de extremitatea S.-E. a Aziei-Mici, azi Stankioi: 20.000 loc. Patria lui Hippocrate, Apelle și Polibiu.