copoi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COPÓI, copoi, s. m. 1. Câine de vânătoare de talie mare, care urmărește vânatul după miros; ogar, prepelicar, căpău. ♦ Câine polițist folosit în urmărit.
2. (
Arg.) Nume dat agenților de poliție. –
Cf. magh. kopó.copoi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)copói (copói), s. m. –
1. Cîine polițist, cîine de vînătoare. –
2. Polițist, spion. –
Var. copou, capău, căpău. Mag. kopó (Miklosich,
Fremdw., 96; Cihac, II, 493; Gáldi,
Dict., 112). Forma primitivă este
copou, de la al cărui
pl. s-a format un nou
sing. (
cf. Byck-Graur 22). –
Der. căpaucă (
var. capaucă, copaucă, copoaică),
s. f. (cățea de vînătoare);
copoiesc, adj. (propiu copoilor);
copoiește, adv. (în felul copoilor). Din
rom. provine
bg. kopoi (Capidan,
Raporturile, 216).
copoi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)copoi, copoi s. m. polițist
copoi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)copói s. m.,
pl. copói, art. copóiicopoi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COPÓI, copoi, s. m. 1. Câine de vânătoare de talie mare, care urmărește vânatul după miros; ogar, prepelicar, căpău. ♦ Câine polițist folosit la urmărit.
2. (
Arg.) Nume dat agenților de poliție. —
Cf. magh. kopó.