copcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÓPCĂ1, copci, (
4)
copce s. f. 1. Sistem format din două piese metalice (un cârlig și un inel), folosit pentru prinderea a două părți ale unei confecții.
2. Agrafă pentru învelitori în construcție.
3. Proeminență în formă de limbă a unei piese plate, care intră în orificiul unei alte piese plate, realizând îmbinarea prin încopciere. [
Var.: (
reg.)
cópcie s. f.] – Din
bg. kopce.copcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COPCĂ2, copci, s. f. 1. Gaură, spărtură făcută în gheața unui râu, a unei bălți etc. pentru pescuit sau pentru scos apă. ◊
Expr. (
Fam.)
A se duce pe copcă = (despre bunuri) a se pierde, a se irosi, a se distruge; (despre oameni) a intra într-o mare încurcătură, a o păți.
2. Gaură făcută într-o șiră de paie, în care se ține uneori pleava.
3. Scobitură, groapă făcută în pământ, în piatră etc.
4. (
Reg.) Săritură pe care o fac animalele când fug repede. – Din
bg. kopka.copcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cópcă (-ci), s. f. –
1. Gaură, spărtură; în special gaura făcută natural sau artificial în stratul de gheață care acoperă apele iarna. –
2. Salt, săritură. –
Var. coftă, s. f. (gaură, scobitură).
Bg. kopka (Cihac, II, 72; Conev 85; DAR), din
sl. kopati „a goli,”
cf. copaie. Al doilea sens este mai puțin clar, totuși
cf. rut. kopnuty „a da cu copita”, poate trebuie plecat de la imaginea armăsarului care pare să sape cu copita pămîntul. – De la
var. provine fără îndoială
coptori (
var. coftori, coptora, coptoroși),
vb. (a săpa, a excava, a adînci), care pare a se fi încrucișat cu
copt, coptură (DAR; după Scriban, ar fi un
der. de la
cuptor, ipoteză neverosimilă).
copcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cópcă (-ci), s. f. –
1. Agrafă, clemă, capsă. –
2. Cataramă, obiect care prinde. –
3. Clemă la cărțile legate odinioară. –
4. Traversă, bară. –
Megl. copce. Tc. kopça (Șeineanu, II, 145; Meyer 198; Berneker 564; Ronzevalle 136; DAR);
cf. bg. kopče (Cihac, II, 72),
sb. kopča, alb. kopsë, mag. kapocs. Fonetismul
rom. se explică printr-un
sing. analogic, plecîndu-se de la
pl. copci; sing. normal ar fi
copce (DAR afirmă contrariul). –
Der. copcier, s. m. (fabricant de nasturi și copci);
încopcia, vb. (a prinde în copci, a prinde, a fixa);
copci, vb. (a altoi, a introduce un altoi sub coaja unui copac);
copcit, s. n. (altoire).
copcă (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cópcă f., pl.
ĭ (turc.
kopčá, de unde și sîrb.
kopča, bg.
kopče, alb.
kopšă, ngr.
kóptsa, ung.
kapocs, kapcs. Sing. rom. e tras din pl.
copcĭ după
șapcă, șăpcĭ).
Vest. Sponcă. Încuĭetoare de carte groasă, de cingătoare ș. a.
copcă (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cópcă f., pl.
ĭ și (est)
e (rus.
kópka, săpătură, d.
kopátĭ, a săpa. V.
copaĭe, căpălesc, ocop). Gaură făcută în gheața rîuluĭ saŭ a laculuĭ.
Fig. A te duce pe copcă, a te perde [!] fără speranță. Adîncătură [!], bulboană într´un rîŭ (Rar). Săpătură făcută ca o treaptă într´un mal ca să te poțĭ urca.
Nord. (din aceĭașĭ răd., adică „a săpa, a izbi”, ca calu´n galop, rudă cu vsl.
kopyto, copită). Săritură de galop:
ĭa-o la copce (Săgh. 50),
lupu sărind în copce marĭ (VR. 1925, 7, 34),
lupanu o luă la deal în copce (Sadov. VR. 1930, 9-10, 196).
copcă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cópcă, copci, copce, s.f. – Săritură pe care o fac animalele când fug repede; (despre cai) în galop: „Cu murgul venind în copce” (Brediceanu 1957: 107). – Din bg. kopka, cf. ucr. kopnuty „a da cu copita„.
copcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cópcă1 (agrafă, gaură)
s. f.,
g.-d. art. cópcii; pl. copcicopcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cópcă2 (săritură) (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. cópcei; pl. cópcecopcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)copcă f.
1. cârlig de încheiat, cataramă;
2. plasă de pescuit, fixă, suspendată. [Turc. KOPČÁ: forma
copcă a fost abstrasă din plural].