contiguu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONTÍGUU, -UĂ, contigui, -ue, adj. (
Livr.) Care se leagă, se înrudește, se unește cu ceva, care are elemente apropiate, comune cu altceva. [
Pr.:
-gu-u] – Din
fr. contigu, lat. contiguus.contiguu (Dicționar de neologisme, 1986)CONTÍGUU, -UĂ adj. Legat, unit de ceva, care are elemente comune cu altceva; alăturat. [Pron.
-gu-u. / cf. fr.
contigu, it.
contiguo, lat.
contiguus].
contiguu (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONTÍGUU, -UĂ adj. legat, unit de ceva, care are elemente comune cu altceva. (< fr.
contigu, lat.
contiguus)
contiguu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)contíguu (
livr.)
(-gu-u-) adj. m.,
pl. contígui (-gui); f. contíguă (-gu-ă), pl. contígue (-gu-e)contiguu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONTÍGUU, -UĂ, contigui, -ue, adj. (
Livr.) Înrudit sau unit cu ceva; apropiat de ceva. [
Pr.:
-gu-u] — Din
fr. contigu, lat. contiguus.contiguŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*contíguŭ, -ă adj. (lat.
con-tiguus, d.
tángere, at-tíngere, a atinge. V.
contact). Care atinge, vecin, alăturat:
cameră contiguă alteĭa saŭ
cu alta. Adv. Alăturea.