contextură - explicat in DEX

contextură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CONTEXTÚRĂ, contexturi, s. f. 1. Ansamblu de caracteristici ale unei țesături care definesc structura ei. 2. Mod în care sunt îmbinate elementele unui tot; înlănțuire, legătură. – Din fr. contexture.

contextură (Dicționar de neologisme, 1986)
CONTEXTÚRĂ s.f. Mod în care sunt îmbinate elementele unui tot; înlănțuire; legătură. [< fr. contexture].

contextură (Marele dicționar de neologisme, 2000)
CONTEXTÚRĂ s. f. 1. mod de împletire a firelor unei țesături, care definesc structura ei. 2. mod în care sunt legate între ele diversele elemente ale unui tot; înlănțuire; legătură. ◊ (fig.) structură, schelet. (< fr. contexture)

contextură (Dicționaru limbii românești, 1939)
*contextúră f., pl. ĭ (d. context cu sufixu -ură; fr. contexture). Țesătură, legătură a părților între ele: contextura mușchilor (și fig.) contextura uneĭ cărțĭ, unuĭ discurs.

contextură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
contextúră s. f., g.-d. art. contextúrii; pl. contextúri

contextură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
contextură f. 1. țesătura, înlănțuirea părților unui tot: contextură mușchilor; 2. legătura părților unei opere literare.

contextură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CONTEXTÚRĂ, contexturi, s. f. 1. Ansamblu de caracteristici ale unei țesături care definesc structura ei. 2. Mod în care sunt îmbinate elementele unui tot; înlănțuire, legătură. — Din fr. contexture.