contemperație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONTEMPERÁȚIE, contemperații, s. f. Impuls presupus a-și avea originea în grația divină și care constă în înclinarea voinței către săvârșirea unui fapt, fără a-l determina însă. – Din
fr. contempération, lat. contemperatio.contemperație (Dicționar de neologisme, 1986)CONTEMPERÁȚIE s.f. Impuls presupus a proveni de la grația divină și care ar face să încline voința către ceva, fără a o determina însă. [Cf. lat.
contemperatio, fr.
contempération].
contemperație (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONTEMPERÁȚIE s. f. impuls presupus a proveni de la grația divină și care ar face să încline voința către ceva, fără a o determina însă. (< fr.
contempération, lat.
contemperatio)
contemperație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)contemperáție (-ți-e) s. f.,
art. contemperáția (-ți-a), g.-d. art. contemperáției; pl. contemperáții, art. contemperáțiile (-ți-i-)contemperație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONTEMPERÁȚIE, contemperații, s. f. Impuls care provine din grația divină și care face să încline voința către un fapt, fără a-l determina însă. — Din
fr. contempération, lat. contemperatio.