cont (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONT, conturi, s. n. 1. Socoteală scrisă alcătuită din două părți (debit și credit), care exprimă valoric, în ordine cronologică și sistematică, existența și mișcările unui anumit proces economic pe o perioadă de timp determinată. ◊ Evidența acestor operații.
2. (În
expr.)
A trece la (sau
în)
cont = a înscrie la rubrica datoriilor o notă.
A cere (cuiva)
cont = a da (cuiva) lămuriri asupra faptelor sau intențiilor sale; a se justifica.
A ține cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare.
Pe cont propriu = pe propria răspundere, în mod independent.
În contul (cuiva sau a ceva) = pentru (cineva sau ceva), pe seama (cuiva sau a ceva). – Din
fr. compte, it. conto. Cf. germ. Konto.cont (Dicționar de neologisme, 1986)CONT s.n. 1. Fiecare dintre diviziunile operațiilor contabile ale unei întreprinderi, constând în înregistrarea cheltuielilor și a veniturilor pe o anumită perioadă. ♦ Evidența acestor operații.
2. A trece la (sau
în)
cont = a înscrie la rubrica datoriilor;
a ține cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare;
pe cont propriu = pe proprie răspundere; independent. [< it.
conto, germ.
Konto, fr.
compte].
cont (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cont (cónturi), s. n. – Socoteală. –
Var. (
înv.)
contă. It. conto sau
germ. Konto, sau
fr. compte (
sec. XIX). –
Der. conta, vb. (a socoti, a calcula);
contabil, s. m., din
fr. comptable; contabilitate, s. f., din
fr. comptabilité; contuar (
var. comptuar, înv. cantoră),
s. n., din
fr. comptoir, var. prin intermediul
rus. kantora.cont (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONT s. n. 1. operație contabilă cuprinzând cele două părți (debit și credit) care exprimă valoric (și cantitativ) existența și mișcările unui anumit proces economic pe o perioadă de timp. ◊ evidența acestei operații. 2. a trece în ~ = a înscrie la rubrica datoriilor; a ține ~ (de ceva) = a lua în considerare; pe ~ propriu = pe proprie răspundere. (< it.
conto, germ.
Konto, fr.
compte)
cont (Dicționaru limbii românești, 1939)cont n., pl.
urĭ (fr.
compte, it.
conto, d. lat.
cómputus, cont,
computare, a socoti la un loc. V.
acont, scont, deputat, imput). Socoteală, samă:
a face contu cheltuĭelilor. Raport, samă:
daŭ cont de însărcinarea mea. Pe cont, pe credit, pe datorie.
Țin cont, ĭaŭ în samă, ĭaŭ act.
Cont curent, contabilitate între doĭ inșĭ dintre care unu primește și dă banĭ p. cel-lalt.
Înalta Curte de Conturĭ, așezămînt care verifică conturile administrațiunilor statuluĭ. – Fals
compt. În est pop.
pe conta mea (
ta, luĭ), pe contu meŭ (tăŭ, luĭ), cu baniĭ meĭ (tăĭ, luĭ).
cont (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cont s. n.,
pl. cónturicont (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cont n.
1. socoteală:
a face un cont; cont curent, contabilitate între două persoane dintre care una primește și dă bani pentru cealaltă;
Curtea de conturi, instituită pentru a verifica conturile administrațiunilor Statului;
2. fig. raport amănunțit, seamă:
a da cont de o misiune; a ținea cont de purtarea sa (=fr.
compte).
cont (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONT, conturi, s. n. 1. Instrument fundamental de stocare a datelor contabile, care exprimă valoric, în ordine cronologică și sistematică, existența și mișcările unui anumit mijloc economic pe o perioadă de timp determinată. ◊
Cont bancar = cont deschis la o bancă pe numele unui client. ♦ Evidența acestor operații.
2. (În
expr.)
A trece la (sau
în)
cont = a înscrie la rubrica datoriilor o notă.
A cere (cuiva)
cont = a trage (pe cineva) la răspundere pentru cele spuse sau făcute.
A da (cuiva)
cont = a da (cuiva) lămuriri asupra faptelor sau intențiilor sale; a se justifica.
A ține cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare.
Pe cont propriu = pe propria răspundere, în mod independent.
În contul (cuiva sau a ceva) = pentru (cineva sau ceva), pe seama (cuiva sau a ceva). — Din
fr. compte, it. conto. Cf. germ. Konto.