conștiință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONȘTIÍNȚĂ, (rar)
conștiințe, s. f. 1. (
Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență;
p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său.
2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊
Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor.
Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate.
3. (În opoziție cu
existența, materia) Gândire, spirit.
4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊
Caz (sau
proces)
de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat.
Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊
Expr. A fi cu conștiința împăcată sau
a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului.
A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule.
Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea.
5. (În sintagma)
Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [
Pr.:
-ști-in-] – Din
fr. conscience, lat. conscientia (după
ști).