conotație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONOTÁȚIE, conotații, s. f. (
Lingv.) Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experiența personală, din context. ♦ Semnificație. – Din
fr. connotation.conotație (Dicționar de neologisme, 1986)CONOTÁȚIE s.f. 1. (
Log.) Complex de caractere care aparțin unei situații concrete.
2. (
Lingv.) Sens al unui cuvânt sau al unei expresii care deviază valoarea denotativă, sensul obișnuit și care depinde uneori de context, de condiții locale și sociale. [Gen.
-iei, var.
conotațiune s.f. / < fr.
connotation].
conotație (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONOTÁȚIE s. f. 1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvânt care deviază valoarea denotativă. ◊ semnificație. (< fr.
connotation)
conotație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*conotáție (-ți-e) s. f.,
art. conotáția (-ți-a), g.-d. art. conotáției; pl. conotáții, art. conotáțiile (-ți-i-)conotație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONOTÁȚIE, conotații, s. f. (
Lingv.) Sens suplimentar (față de denotație) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experiența personală, din context. ♦ Semnificație. — Din
fr. connotation.