conlocuire(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) CONLOCUÍRE,conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui.
conlocuire(Dicționar de neologisme, 1986) CONLOCUÍREs.f. Faptul de a conlocui. [< conlocui].
conlocuire(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) conlocuíre (înv.) s. f., g.-d. art. conlocuírii
conlocuire(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) CONLOCUÍRE,conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. — V. conlocui.