conjugà - explicat in DEX

conjuga (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CONJUGÁ, conjúg, vb. I. 1. Tranz. A modifica formele unui verb după persoană, timp, mod și diateză. ♦ Refl. (Despre verbe) A fi flexibil. 2. Refl. Fig. A se îmbina, a se împleti, a se uni. – Din fr. conjuguer, lat. conjugare.

conjuga (Dicționar de neologisme, 1986)
CONJUGÁ vb. I. 1. tr., refl. (Despre verbe) A(-și) modifica formele după persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. tr., refl. (Fig.; rar) A (se) uni, a (se) îmbina, a (se) împleti. [P.i. conjúg. / < fr. conjuguer, cf. lat. coniugare].

conjuga (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
conjugá (conjúg, conjugát), vb. – 1. A modifica formele unui verb. – 2. A se combina, a se uni. Lat. coniugare (sec. XIX), asimilat lui a înjuga. – Der. conjugal, adj., din fr. conjugal.

conjuga (Marele dicționar de neologisme, 2000)
CONJUGÁ vb. tr., refl. 1. (despre verbe) a (se) modifica după persoană, număr, timp, mod și diateză. 2. a (se) uni, a (se) îmbina, a (se) împleti. (< fr. conjuguer, lat. coniugare)

conjuga (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
conjugá (a ~) vb., ind. prez. 3 conjúgă

conjugà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
conjugà v. Gram. a reuni sau rosti în ordine gramaticală diferitele forme ale unui verb.

conjuga (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CONJUGÁ, conjúg, vb. I. 1. Tranz. A modifica formele unui verb după persoană, timp, mod și diateză. ♦ Refl. (Despre verbe) A fi flexibil. 2. Refl. Fig. A se îmbina, a se împleti, a se uni. — Din fr. conjuguer, lat. conjugare.