condei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONDÉI, condeie, s. n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; toc (împreună cu penița). ◊
Mânuitor de condei = scriitor (talentat). ◊
Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos.
A trage condeiul = a încărca la socoteală.
Dintr-un condei sau
dintr-o trăsătură de condei = dintr-o dată. ♦
Fig. Trăsătură de condei;
p. ext. moment, clipă. ♦ (
Înv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor.
2. Fig. Mod de a scrie bine, îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ◊
Expr. A avea condei = a scrie ușor (și bine), a avea talent la scris.
A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu meșteșug; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a frazei.
3. Par lung care, împreună cu lopata, formează cârma plutei. – Din
ngr. kondíli.condei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)condéi (condéie), s. n. –
1. Pană, toc. –
2. Pană specială pentru a încondeia ouăle de Paști. –
3. (Înv.) Pensulă. –
4. Mod de a scrie, stil. –
5. (Înv.) Birou, cabinet. –
6. Cîrmă. –
7. Cuțit de meliță mecanică. –
Mr. cundil’u, megl. cundil’. Ngr. ϰονδίλιον (Roesler 570; Murnu 15; Meyer 197),
cf. v. sb. kondilĭ (
sec. XVII),
alb. kondilj. –
Der. încondeia, vb. (a desena, a împodobi ouăle de Paști; a defăima);
încondeială, s. n. (culoare neagră de vopsit sprîncenele);
încondeietură, s. f. (acțiunea de a încondeia ouăle de Paști; defăimare).
condeĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)condéĭ n., pl.
eĭe (ngr.
kondýli și
kontýli, pron.
-dhýli și
-dýli, condeĭ de scris, d. vgr.
kondýlion, dim. d.
kóndylos, condil; alb.
kondilĭ).
Est. Toc, bețișor în care se înfige penița de scris.
Fig. Stil, arta de a scrie:
a avea condeĭ. Sud. Pensulă (periuță) de zugrăvit.
A trage cuĭva un condeĭ, a-l încondeĭa, a-l zugrăvi (a-l descrie) defavorabil.
condei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)condéi s. n.,
pl. condéiecondei (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONDÉI, condeie, s. n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; toc. ◊
Mânuitor de condei = scriitor (talentat). ◊
Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos.
A trage condeiul = a încărca la socoteală.
Dintr-un condei sau
dintr-o trăsătură de condei = dintr-odată. ♦ (
Înv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor.
2. Fig. Mod de a scrie bine, îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ◊
Expr. A avea condei = a scrie ușor (și bine), a avea talent la scris.
A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu meșteșug; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a frazei.
3. Par lung care, împreună cu lopata, formează cârma plutei. — Din
ngr. kondíli.