cofă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÓFĂ, cofe, s. f. Vas de formă (relativ) cilindrică, făcut din doage de brad, cu o toartă, în care se ține la țară apa de băut; doniță;
p. ext. conținutul unui astfel de vas. ◊
Expr. (
Fam.)
A pune (sau
a băga pe cineva)
în cofă = a întrece pe cineva (prin pricepere, prin viclenie); a înfunda.
A ploua (sau
a turna)
cu cofa (sau ca
din cofă) = a ploua foarte tare, torențial. –
Cf. bg.,
scr. kofa.cofă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cófă (cófe), s. f. –
1. (
Trans.,
înv.) Strachină, blid. –
2. Găleată de lemn. –
3. Măsură de capacitate
înv., pentru lichide, în valoare de 1,33 litri. –
Mr. cofă, megl. covă. Cuvînt care apare în multe limbi, pare a fi intrat în
rom. pe mai multe căi în același timp;
bg.,
sb. kova, kofa, ngr. ϰάφα „coș”,
tc. kova, alb. kofé, rut.,
mag. kofa. Pare a fi vorba de
gr. ϰάφινος, de unde
arab. quffa și de aici
lat. med.,
sp. cofa, it. coffa (Battisti, II, 1002),
germ. Kufe (
săs. Kof). În
rom. poate proveni din
bg.,
sb. sau
mag., sau din toate trei dintr-o dată. Pare cuvînt identic cu
cof, s. n. (albie, coastă, parte), puțin folosit;
cf. și
cofer, s. n. (găleată, coș de nuiele; polonic; mistrie), pe care DAR îl pune în legătură cu
germ. Küfer. Cf. cufăr. Der. cofar, s. m. (persoană care face sau vinde găleți), după ipoteza improbabilă a lui Cihac, II, 492, provine din
mag. kufár; cofări, vb. (a vinde cu bucata, mai ales alimente);
cofăriță, s. f. (femeie care vinde fructe de pădure);
cofaș, s. m. (
Munt., mincinos, înșelător) trebuie explicat prin expresia
a prinde cu cofa „a descoperi minciunile cuiva”,
a duce cu cofa „a amăgi” (explicația din DAR, plecîndu-se de la
cofar, pare greșită);
covă, s. f. (borcan, cană), provine din
tc., ca și în
megl.cofă (Dicționaru limbii românești, 1939)cófă f., pl.
e (sas. germ.
kufe, găleată, d. lat.
cûpa, cadă. De aicĭ: bg. sîrb. rut.
kofa, alb.
kovă, turc.
koga, kuga, pop.
kova, kofa, kuva, mgr.
kúfa, ngr.
kufás. V.
cupă).
Est. Vas de lemn compus din doage de brad și cercurĭ, care are o toartă pe [!] care-l apucĭ și care servește la dus apă c´o singură mînă saŭ atîrnat de cobiliță.
A pune pe cineva în cofă, a-l înfunda, a-l întrece.
Ploŭă cu cofa, ploŭă torențial, cu găleata. – În vest
dóniță.cofă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cófă, -e, s.f. – Putinei, vas lunguieț din lemn, în care se bate smântâna ca să se aleagă untul; toc, putină, trocău, jântălău (ALR 1971: 356). Vas de lemn, de dimensiuni mici, sub formă de butoiaș, în care se ține apa în timpul muncilor de pe câmp (ALR 1971: 332). – Cf. bg. kofa, tc. kova, alb. kofë, ucr. kofa, magh. kofa.
cofă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cófă s. f.,
g.-d. art. cófei; pl. cófecofă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cofă f. Mold. doniță:
a pune în cofă pe cineva, a-l dovedi prin cumințenie ori viclenie. [Sas. KUFE].
cofă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÓFĂ, cofe, s. f. Vas de formă (relativ) cilindrică, confecționat din doage de brad, cu o toartă, în care se ține la țară apa de băut: doniță;
p. ext. conținutul unui astfel de vas. ◊
Expr. (
Fam.)
A pune (sau
a băga pe cineva)
în cofă = a întrece pe cineva (prin pricepere, prin viclenie); a înfunda. (
Pop.)
A ploua (sau
a turna)
cu cofa (sau ca
din cofă) = a ploua foarte tare, torențial. —
Cf. bg.,
sb. kofa.