coerciție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COERCÍȚIE s. f. (
Livr.) Măsură de constrângere aplicată cuiva pentru a-l face să-și îndeplinească o obligație. – Din
fr. coercition.coerciție (Dicționar de neologisme, 1986)COERCÍȚIE s.f. Constrângere (mai ales în vederea supunerii față de legi). [Gen.
-iei, var.
coercițiune s.f. / cf. fr.
coercition, lat.
coercitio <
coercere – a constrânge].
coerciție (Marele dicționar de neologisme, 2000)COERCÍȚIE s. f. constrângere (mai ales pentru a impune respectarea obligațiilor legale). (< fr.
coercition, lat.
coercitio)
coerciție (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)COERCÍȚIE (‹
fr.,
lat.)
s. f. Constrîngere; relație în cadrul căreia o persoană, un grup sau o instituție, folosind diferența de putere, își impune ideile și voința altei persoane sau colectivități. ♦ (
Dr.) Măsură de constrîngere folosită de organele statului pentru a determina o persoană să-și îndeplinească o obligație. ◊
C. constă din aplicarea unei pedepse privative de libertate, amendă sau lipsirea de unele drepturi.
coerciție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)coercíție (
livr.)
(-ți-e) s. f.,
art. coercíția (-ți-a), g.-d. coercíții, art. coercíțieicoerciție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COERCÍȚIE s. f. (
Livr.) Constrângere. ♦ Măsură de constrângere folosită de organele statului pentru a determina o persoană să-și îndeplinească o obligație. — Din
fr. coercition.