coadă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)coádă (-ózi), s. f. –
1. Apendice final al părții posterioare a corpului animalelor. –
2. Păr împletit, cosiță. –
3. Peduncul, codiță, pețiol. –
4. Partea de dinapoi a unor obiecte de îmbrăcăminte, trenă. –
5. Capăt, sfîrșit, extremitate. –
6. Margine, parte de dinapoi. –
7. Rest, rămășiță. –
8. Șir de persoane care așteaptă, rînd. –
Mr.,
megl. coadă, istr. code. Lat. pop. cōda, în loc de
cauda (Pușcariu 384; Candrea-Dens., 374; REW 1774; DAR);
cf. it. coda, prov.,
cat.,
v. sp. coa, v. fr. coe (
fr. queue),
sp.,
port. cola. Pentru expresia
coada ochiului, cf. it. la coda dell’occhio. –
Der. codat, adj. (cu coada lungă; prelung);
coadeș, adj. (cu coada lungă);
codos, adj. (cu coada lungă);
codaș, adj. (care rămîne la urmă; sărman, mizer);
codaci, adj. (cu coadă lungă; codaș, laș);
codan, adj. (cu coada lungă);
codană, s. f. (fată, tînără, fecioară),
cf. godană; codău, s. m. (nume de cîine);
codea, s. m. (poreclă dată diavolului);
codaț, s. m. (vierme);
codiriște (
var. codoriște, codorîște, codorișcă, codorie, codolie etc.),
s. f. (mîner, mai ales la bici și la secure), a cărui terminație pare a se datora unei contaminări cu
toporiște sau
toporișcă „secure”;
codirlă (
var. codîrlă),
s. f. (partea de dinapoi a unei mașini, a unui rînd);
codîrlaș, adj. (cel de pe urmă, ticălos, josnic);
codi, vb. ( a tunde lîna primăvara în jurul cozii oilor; a șovăi, a pregeta, a ezita; a se sustrage; a fi indecis);
codeală, s. f. (îndoială, ezitare);
codelnic, adj. (șovăielnic, care o ia pe departe);
codină, s. f. (lînă de calitate proastă, care provine din partea de dinapoi a oii; grîu de proastă calitate, pleavă);
coditură, s. f. (lînă căzută și culeasă de pe jos; șovăire, lipsă de hotărîre);
coditor, adj. (oscilant). Din
rom. provine
rut. kodaš „cel de urmă; sărac” (Candrea,
Elemente, 407);
cf. sb. kuda „coadă”, probabil din
it. Codălat, adj. (cu coada lungă), a fost considerat drept
comp. cu
adj. lat. (
cf. Spitzer,
Cacor., V, 332, și REW 4934N), sau ca
der. de la un
lat. *
codella, dim. de la
coda (Drăganu,
Dacor., IV, 739; DAR). Mai curînd este
der. rom. de la
coadă, unde
suf. -at pare să fi fost alterat prin adăugarea unui
l expresiv ca în
bucălat și în creațiile spontane în
li-, cf. morfoli. Comp. codalb (
var. cudalb),
adj. (cu coada albă; blond),
comp. cu alb, a cărui
comp. ar putea fi romanică (
cf. sard. kodalbola, Philippide,
Principii, 98; Candrea-Dens., 376);
codălbi, vb. (a-și pierde culoarea, a se îngălbeni; a ieși prost, a-și pierde capul, a se apuca cu mîinile de cap), la care s-a plecat de la ideea cozii ochiului care devine alb;
codălbiță, s. f. (specie de șoim, Lanius collurio);
codălbiu, adj. (blond);
codroș, adj. (pasăre, pieptănuș, Ruticilla phoenicula),
comp. cu
roș. Cf. codobatură.