clucer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLUCÉR, cluceri, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești. – Din
sl. kliučari.clucer (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)clucér (clucéri), s. m. – În vechea organizare, dregător care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești; era în același timp intendent general al armatei și membru al sfatului sau
divanului. Începînd din 1738, titlul său a fost numai onorific. –
Clucer de arie, intendent care aproviziona cu nutreț. –
Clucer de pivniță, intendent care asigura rezervele de băutură ale armatei. –
Clucer de jigniță, intendent care asigura rezervele de hrană ale armatei. –
Var. (
înv.)
cliuc(e)ar. Sl. ključarĭ (Mikoosich,
Slaw. Elem., 25; Miklosich,
Lexicon, 291; Cihac, II, 64),
cf. cliuci. Este dublet de la
colcer, s. m. (
Trans., persoană care, la nunțile populare, se ocupă cu aprovizionarea cu alimente și băuturi), din același cuvînt
sl., dar prin intermediul pronunțării
mag. kolcsar (Drăganu,
Dacor., V, 364-6; DAR). –
Der. clucereasă, s. f. (soția clucerului);
clucerie, s. f. (ocupație de clucer);
colceri, vb. (a găti mîncarea la cazan);
colceriță, s. f. (femei care prepară mîncarea la cazan). Din
rom. provine
ngr. ϰλοτσάρις (Meyer,
Neugr. St., II, 75). Nu este clară proveniența din
țig. sp. clichi „cheie” (Besses 51), care pare mai curînd
der. din
bg. ključ „cheie.”
clucer (Dicționaru limbii românești, 1939)clucér m. (vsl.
klĭučárŭ, intendent, d.
klĭučĭ, cîrlig, cheĭe; rus.
klĭucárĭ, intendent, ung.
kulcs, cheĭe,
kulcsár, intendent).
Vechĭ. Intendent. Un rang de boĭerie (între medelnicer și serdar).
Clucer de arie, intendentu care îngrijea de nutreț.
Clucer de pivniță, care îngrijea de băuturĭ.
Mare clucer, intendentu general (mare ispravnic) al cămărilor domnuluĭ și al armateĭ. – Și
culcer (rămas ca nume de familie). V.
sluger și
chelar.clucer (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)clucér s. m.,
pl. clucériclucer (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)clucer m. odinioară
1. Marele clucer care supraveghea cămările Curții și cumpăra proviziunile trebuincioase bucătăriei domnești;
2. rang de boierie. [Slav. KLĬUČARĬ (din KLUČĬ, cheie)].
clucer (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CLUCÉR, cluceri, s. m. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător care se ocupa cu aprovizionarea Curții domnești. — Din
sl. kliučari.