clor - explicat in DEX

clor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CLOR s. n. Element chimic gazos de culoare galbenă-verzuie, cu miros înțepător, sufocant, toxic, cu proprietăți decolorante și dezinfectante, care are numeroase întrebuințări în industrie. – Din fr. chlore.

clor (Dicționar de neologisme, 1986)
CLOR s.n. Element chimic gazos, galben-verzui, cu miros înecăcios, foarte toxic, folosit ca decolorant și dezinfectant. [< fr. chlore, cf. gr. chloros – verzui].

clor (Marele dicționar de neologisme, 2000)
CLOR¹ s. n. element chimic gazos, galben-verzui, cu miros înțepător, sufocant, toxic, decolorant și dezinfectant. (< fr. chlore)

clor (Marele dicționar de neologisme, 2000)
CLOR²(O)- elem. „verde”, „clor, clorură”. (< fr. chlor/o/-, cf. gr. khloros)

clor (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
CLOR (‹ fr. {i}; {s} gr. khloros „galben-verzui”) s. n. Element chimic (Cl; nr. at. 17, m. at. 35,45, p. t. -101ºC, p. f. -34,1ºC) din familia halogenilor, gaz galben-verzui, cu miros puternic sufocant, toxic, foarte reactiv. Se găsește în natură numai sub formă de combinații. Se obține prin electroliza clorurii de sodiu și este folosit la fabricarea hipocloriților, cloraților etc., ca agent decolorant și dezinfectant. A fost descoperit de C.W. Scheele în 1774.

clor (Dicționaru limbii românești, 1939)
*clor n. (vgr. hlorós, galben verziŭ). Chim. Un corp simplu monovalent, descoperit de Suedezu Scheele la 1774 și numit așa de Gay-Lussac. Se găsește și liber, și combinat, ca´n sarea de bucătărie, care e o clorură de sodiŭ. Gazos saŭ disolvat [!] în apă, din cauza afinitățiĭ sale pentru idrogen [!], distruge partea clorantă a materiilor vegetale și animale și produce sîngerare cînd îl respirĭ. Cu el se albesc pînzele, se șterge scrisu de cerneală și se distrug miazmele.

clor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
clor s. n.; simb. Cl

clor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
clor n. corp simplu, gazos, verzuiu și de un miros năbușitor, întrebuințat ca decolorant și desinfectant.

clor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CLOR s. n. Element chimic gazos de culoare galbenă-verzuie, cu miros înțepător, sufocant, toxic, cu proprietăți decolorante și dezinfectante, care se folosește în industrie. — Din fr. chlore.