clevetă - explicat in DEX

clevetă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CLÉVETĂ, clevete, s. f. (Înv.) Clevetire, calomnie – Din sl. kleveta.

clevetă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
clévetă (clévete), s. f. – Clevetire, calomnie. Sl. kleveta (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon, 288; Cihac, II, 62; Conev 101); cf. bg. kleveta. – Der. cleveti, vb. (a bîrfi, a calomnia, a denigra, a detracta), care poate să fie și reprezentant al sl. klevetati, bg. klevetjă; clevetitor, adj. (bîrfitor, calomniator); cleveteală, s. f. (clevetire); clevetnic, adj. (calomniator), din sl. klevetĭnikŭ, înv.

clevetă (Dicționaru limbii românești, 1939)
clévetă f., pl. e (vsl. kleveta). Vechĭ. Calomnie, bîrfire.

clevetă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
clévetă (înv.) s. f., g.-d. art. clévetei; pl. clévete

clevetă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
clevetă f. calomnie: să se ferească de bârfeli și clevete ISP. [Slav. KLEVETA].

clevetă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CLÉVETĂ, clevete, s. f. (Înv.) Clevetire, calomnie. — Din sl. kleveta.