clevetă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLÉVETĂ, clevete, s. f. (
Înv.) Clevetire, calomnie – Din
sl. kleveta.clevetă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)clévetă (clévete), s. f. – Clevetire, calomnie.
Sl. kleveta (Miklosich,
Slaw. Elem., 24; Miklosich,
Lexicon, 288; Cihac, II, 62; Conev 101);
cf. bg. kleveta. –
Der. cleveti, vb. (a bîrfi, a calomnia, a denigra, a detracta), care poate să fie și reprezentant al
sl. klevetati, bg. klevetjă; clevetitor, adj. (bîrfitor, calomniator);
cleveteală, s. f. (clevetire);
clevetnic, adj. (calomniator), din
sl. klevetĭnikŭ, înv.clevetă (Dicționaru limbii românești, 1939)clévetă f., pl.
e (vsl.
kleveta).
Vechĭ. Calomnie, bîrfire.
clevetă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)clévetă (
înv.)
s. f.,
g.-d. art. clévetei; pl. cléveteclevetă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)clevetă f. calomnie:
să se ferească de bârfeli și clevete ISP. [Slav. KLEVETA].
clevetă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CLÉVETĂ, clevete, s. f. (
Înv.) Clevetire, calomnie. — Din
sl. kleveta.