cler (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLER, cleruri, s. n. Totalitatea preoților unei biserici, ai unei eparhii, ai unei țări etc.; preoțime. – Din
lat. clerus.cler (Dicționar de neologisme, 1986)CLER s.n. Preoțime; totalitatea clericilor dintr-o țară, dintr-o biserică etc. [Cf. germ.
Klerus, lat.
clerus, gr.
kleros].
cler (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cler s. n. – Preoțime. –
Var. (
înv.)
clir, cliros. Mr. clir. Ngr. ϰλñρος (Murnu 14), în parte prin intermediul
sl. klirosŭ (Vasmer,
Gr., 79),
cf. sb.,
rus. klir, și modern din
lat. clerus. Sec. XVI (cu forma
cliros). –
Der. mod. (din
fr.)
cleric, s. m.;
clerical, adj.;
clericalism, s. n. Der. înv. clericesc, (
var. cliricesc, sec. XVII),
adj.cler (Marele dicționar de neologisme, 2000)CLER s. n. totalitatea clericilor dintr-o țară, dintr-o eparhie; preoțime. (< it.
clero, lat.
clerus)
cler (Dicționaru limbii românești, 1939)*cler n., pl.
urĭ (vgr.
klêros, soartă, condițiune). Corpu preuțesc [!] și călugăresc. – Vechĭ
clir și
cliros (ngr.
kliros, rus.
klir, kliros).
cler (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cler s. n.cler (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cler n. corpul clericilor unei biserici sau al unei țări.
cler (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CLER s. n. Totalitatea preoților unei biserici, ai unei eparhii, ai unei țări etc.; preoțime. —
Din lat. clerus.