clește (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLÉȘTE, clești, s. m. 1. Unealtă de fier sau de alt metal, alcătuită din doua brațe încrucișate și articulate între ele, care servește la apucarea, întoarcerea, tragerea etc. unei piese. ◊
Expr. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele = a depune mari insistențe pentru a face pe cineva să vorbească. ♦ Unealtă de fier asemănătoare cu un clește (
1), folosită în diverse operații.
Clește pentru cărbuni. 2. Fiecare dintre cele două apendice anterioare, în formă de clește (
1), ale unor crustacee. [
Pl. și: (n)
clește] – Din
sl. klĕšta.clește (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cléște (clește), s. n. –
1. Unealtă alcătuită din două brațe încrucișate care servește la apucarea, întoarcerea unei piese. –
2. Pensetă. –
3. Mucarniță.
4. Spărgător de nuci. –
5. Instrument de extras dinți. –
6. Instrument de scos cuie. –
7. Unealtă de dulgherie, pentru strîns sau scos doage. –
8. Ostie de pescuit, harpon. –
9. Brațe în formă de clește ale langustei, crabului etc. –
10. Nume popular dat suturei occipitale parietale. –
11. La cai, primii incisivi. –
12. Instrument pentru a însemna urechile vitelor. –
Mr. cle(a)ște, megl. cleaști. Sl. klĕšte, pl. de la
klĕšta (Miklosich,
Slaw. Elem., 25; Miklosich,
Lexicon, 291; Cihac, II, 61; Byhan 314);
cf. bg. klĕšti, sb. klĕste, slov.
klešč, rus. klesti. –
Der. cleașcă, s. f. (clește; cîrlig; unealtă stricată, vechitură, rablă);
cleștar, s. n. (unealta dogarului; năvod);
cleș(t)niță, s. f. (clanță de ușă; ușă falsă; ciot de creangă);
încleșta, vb. (a apuca, a prinde; a îndesa; a strînge în brațe; a strînge, a presa);
încleștătură, s. f. (epilepsie);
descleșta, vb. (a dezlega, a da drumul, a slăbi strînsoarea).
clește (Dicționaru limbii românești, 1939)clește n., pl. tot așa (bg.
klešti, vsl.
klĭešta, pl.
klĭešte). Instrument de apucat lucrurĭ ferbințĭ [!], maĭ ales cărbunĭ. Instrument de scos cuĭe, cherpeden. Cimbistră.
A scoate cuĭva vorbele ca cu cleștele, a-l face cu greŭ să vorbească.
A prinde cu cleștele, în clește, a sili pe cineva să nu lucreze nimica contra ta. – E și masc. (pl.
cleștĭ), dar ob. neutru:
doŭă clește (CL. Febr. 1910, CXI). La Dos. pl.
cleștĭ și
cleșturĭ.clește (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!cléște s. m.,
pl. cleșticlește (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)clește m.
1. unealtă de fier spre a ținea tare strâns sau pentru a smulge cuie, copci, păr;
2. unealtă de oprit moara (de unde fig.
a strânge în clește pe cineva, a-l duce la strâmtoare, a-i pune sula în coaste);
3. unealtă de luat cărbuni aprinși din sobă;
4. numele incizivelor calului;
5. ghiarele racului. [Slav. KLIEȘTE].
clește (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CLÉȘTE, clești, s. m. 1. Unealtă alcătuită din două pârghii articulate cu un bolț, care servește la apucarea, întoarcerea, tragerea etc. unei piese. ◊
Expr. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele = a depune mari insistențe pentru a face pe cineva să vorbească. ♦ Unealtă de forma unui clește (1), folosită în diverse operații.
Clește pentru cărbuni. 2. Fiecare dintre cele două apendice anterioare, în formă de clește (1), ale unor crustacee. [
Pl. și: (
n.)
clește] — Din
sl. klĕšta.