clăti (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLĂTÍ, clătesc, vb. IV.
I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦
Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc.
II. (
Înv. și
pop.)
1. Tranz. A clătina(
1). ♦ (
Refl.) (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol).
2. Tranz. și
refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina.
3. Tranz. și
refl. A (se) clătina (
3). ◊
Expr. A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din
sl. klatiti.clăti (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)clătí (clătésc, clătít), vb. 1. A mișca, a clătina, a deplasa. –
2. A pune în mișcare. –
3. A scutura, a agita. –
4. A tulbura, a întoarce pe dos, a perturba. –
5. A mișca, a agita. –
6. A face să șovăie, a amenința. –
7. (
Refl.) A decădea, a se ruina. –
8. A se impresiona, a se înduioșa, a se emoționa. –
9. A curăța rufe, vase, spălîndu-le ușor cu apă, a le limpezi.
Sl. klatiti „a scutura” (Miklosich,
Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich,
Lexicon, 288);
cf. bg. klatjă, ceh. klátiti, pol. klócić. Sec. XV. Cu toate aceste sensuri, în afară de ultimul, este puțin
înv., și în general este înlocuit prin
a clătina. –
Der. clăteală, s. f. (limpezire, clătit);
clătită, s. f. (un fel de plăcintă subțire, umplută și rulată);
clătitură, s. f. (
înv., scuturătură, zgîlțîială; limpezire, clătit);
clătitor, adj. (care scutură);
clătări, vb. cu aceleași sensuri ca
clăti, cu o nuanță iterativă sau durativă;
clătina, vb. cu aceleași sensuri (în ciuda diferenței stabilite de DAR între aceste
vb., se poate afirma doar că
clătări apare mai curînd a fi propriu
rom. occidentale, și
clătina rom. orientale, acesta din urmă tinzînd să-l elimine pe primul; la
clătina lipsește sensul de „a limpezi rufele”, pentru care se conservă în aria sa forma primitivă
clăti);
clătinător, adj. (care se clatină, care se răscolește);
clătinătură, s. f. (scuturătură);
clătinătoare, s. f. (scrînciob).
clăti (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)clătí, clătesc, vb. tranz., refl. – A (se) mișca: „De-aude codru clătind / Da' dă-i, frate, să fugim” (Papahagi, 183); „De-ai arde, lume, cu foc / Nici nu m-aș clăti din loc” (Papahagi, 184). – Din sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Cihac cf. DER).
clăti (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)clătí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. clătésc, imperf. 3
sg. clăteá; conj. prez. 3
să clăteáscăclăti (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CLĂTÍ, clătesc, vb. IV.
I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦
Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc.
II. (
Înv. și
pop.)
1. Tranz. A clătina (1). ♦
Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol).
2. Tranz. și
refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina.
3. Tranz. și
refl. A (se) clătina (3). ◊
Expr. (
Înv. și
pop.)
A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. — Din
sl. klatiti.clătì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)clătì v.
1. a sgudui, a clătina:
a lumii temelie se mișcă, se clătește GR. AL.;
2. a mișca din loc, a strămuta:
își clăti tabăra cu multă greutate BĂLC.
3. (sens obișnuit astăzi) a curăți spălând și frecând:
a clăti sticla, paharele, gura; 4. a limpezi rufele în cea din urmă apă. [Slav. KLATITl].