clănțăni - explicat in DEX

clănțăni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) a se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV.] – Clanț + suf. -ăni.

clănțăni (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
clănțăni, clănțănesc v. i. v. clămpăni (1.)

clănțăni (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
clănțăní vb., ind. prez. pers. 1 sg. clănțănesc / clănțăn

clănțăni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!clănțăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. clănțănésc/ clắnțăn, imperf. 3 sg. clănțăneá; conj. prez. 3 să clănțăneáscă/să clắnțăne

clănțănì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
clănțănì v. a lovi taie și des clanța ușii: l. a toca dinții în gură de frig; 2. fig. a flecări într’una; 3. a lătra ca cățeii cei mici. [Onomatopee].

clănțăni (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) A se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mult; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Prez. ind. și: clắnțăn. — Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV] — Clanț + suf. -ăni.