ciufut - explicat in DEX

ciufut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CIUFÚT, -Ă, ciufuți, -te, adj., s. m. și f. (Înv.) 1. (Om) zgârcit, avar. 2. (Om) cu toane, prost dispus. – Din tc. çıfıt.

ciufut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ciufút (ciufútă), – adj. 1. Evreu. – 2. Cămătar. – 3. Zgîrcit, avar, meschin. – Mr. ciafut. Tc. çufut „evreu” din arab. gehud (Cihac, II, 565; Șeineanu, II, 138; Meyer 446; Lokotsch 424; Ronzevalle 76; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 364); cf. ngr. τσιφούτης, alb. tšifut, bg. čifuts, sb. čivut, it. ceffaute și cifutti (Battisti, II, 841 și 934). S-a folosit de asemenea în trecut în sp. cf. cifuti „evreu” la Cervantes, Comedias y entremeses, ed. Schevill și Bonilla, V, 95. Se folosește numai în Munt., dar mai mult decît afirmă DAR. – Der. ciufuțenie, s. f. (rar, zgîrcenie, avariție); ciufuți, vb. (a fi zgîrcit).

ciufut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ciufút adj. m., s. m., pl. ciufúți; adj. f., s. f. ciufútă, pl. ciufúte

ciufut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ciufut a. și m. sgârcit: un ciufut bătrân CAR. [Turc. ČUFUT].

ciufut (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CIUFÚT, -Ă, ciufuți, -te, adj., s. m. și f. (Înv.) 1. (Om) zgârcit, avar. 2. (Om) cu toane, prost dispus. — Din tc. çıfıt.

cĭufut (Dicționaru limbii românești, 1939)
cĭufút, V. cifut.