ciufuli (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUFULÍ, ciufulesc, vb. IV.
Tranz. A zbârli părul sau barba cuiva. ♦ A trage de păr pe cineva;
p. ext. a bate pe cineva (trăgându-l de păr). – Din
ciuf.ciufuli (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciufulí, ciufulesc, vb. intranz. – A batjocori; a face pe cineva ridicol: „Că tare mult o ciufulit pă tăte fetele” (Memoria 2001: 14). – Din ciuf „smoc de păr” > ciufuli „a se părui„, contaminat cu magh. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”.
ciufuli (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciufulí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. ciufulésc, imperf. 3
sg. ciufuleá; conj. prez. 3
să ciufuleáscăciufulì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciufulì v.
1. a trage de ciuf sau de păr;
2. a se lua de păr, a se încăiera;
3. Tr. (Mold.
ciufuluì) a-și bate joc, a batjocori:
vreme-i să ne ciufulim POP.
ciufuli (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUFULÍ, ciufulesc, vb. IV.
Tranz. A zbârli părul sau barba cuiva. ♦ A trage de păr pe cineva;
p. ext. a bate pe cineva (trăgându-l de păr.). — Din
ciuf.