ciuf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUF, (
1)
ciufuri, s. n., (
2, 3)
ciufi, s. m. 1. S. n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte).
2. S. m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau,
p. ext., cu aspect neîngrijit.
3. S. m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez. –
Et. nec.ciuf (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ciuf s. și adj. (reg.)
1. (s.n.) păr mult și zbârlit, nepieptenat; hălăciugă.
2. (s.m.) bufniță, huhurez, ciuhurez.
3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit.
4. (s.n.) numele unui dans țărănesc.
5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic.
6. (reg.; s.m. și f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi.
7. (reg.; s.m. și f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).
ciuf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciuf (ciufi), s. m. –
1. Smoc de păr zbîrlit. –
2. Moț. –
3. (
Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. –
4. Cucuvea. –
5. Pocitanie, sluțenie, persoană urîtă și caraghioasă. –
6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. –
7. Șarlatan, pungaș. –
8. Dans tipic.
Var. ciof. Mr. ciuf. Creație expresivă (Schuchardt,
ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin),
cf. sb. čup (›
rom. ciup),
it. ciuffo (Battisti, II, 969),
alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moțul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „șarlatan” prezintă aceeași asociere de idei a
lat. bufo cu
fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu,
Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi,
Dict., 116), pleacă de la
mag. csúf; dar același Pușcariu,
Dacor., II, 609 (
cf. DAR), consideră că
ciuf „moț” drept cuvînt diferit, care derivă din
v. germ.,
cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul
it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (
cf. Prati 288), la fel ca cel
rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puțin probabilă
der. din
bg. čuch (Conev 54), și mai puțin cea dintr-o limbă anterioară
indoeurop. (Lahovary 323), și din
sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57).
Der. ciuhă (
var. ciofă, ciof),
s. f. (bufniță; sperietoare);
ciuș, adj. (moțat);
ciuș, s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus);
ciufan, s. m. (varietate de varză);
ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harță, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-și bate joc de cineva;
Trans., a înșela);
der. expresivă (Graur,
BL, IV, 91), care s-a confundat în
Trans. cu
mag. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri;
ciufuleală, s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă);
ciuhurez, s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între
ciuhă și
huhurez. Nu este clară relația acestei rădăcini cu
ciurlă (
var. ciurlos),
s. m. (despletit, ciufulit),
der. ciurlan, s. m. (tufiș, mărăciniș); și cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la
ciuhă, it. giufà, cu
arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.
ciuf (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CIUF (
cuv. autohton)
s. n.,
s. m. 1. S. n. Smoc de păr zburlit (căzut pe frunte).
2. S. m. C. de pădure = cea mai frecventă pasăre de pradă de noapte din România, din ordinul strigiformelor, sedentară, de c. 36 cm, cu penaj cafeniu-pătat și două smocuri de pene deasupra ochilor (
Asia otus).
3. C. de cîmpie = pasăre călătoare, din ordinul strigiformelor, de c. 38 cm, care vînează și ziua și noaptea (
Asia flameus).
ciuf (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciúf, -i, s.m. –
1. Smoc de păr zbârlit.
2. Om de nimic (D. Pop 1978); om de râsul lumii, de comedie (Bârlea 1924): „Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii” (Bârlea 1924 I: 198). – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).
ciuf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciuf1 (pasăre, persoană)
s. m.,
pl. ciuficiuf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciuf2 (smoc de păr)
s. n.,
pl. ciúfuriciuf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciuf a.
1. cu părul în sus, nepieptănat:
cu chica ciuf; 2. cu perii sbârliți:
o iapă ciufă PANN. ║ n. smoc de păr și părul în genere:
i-a luat ciuful foc ISP. [Termen înrudit cu it.
ciuffo, moț de păr].
ciuf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciuf m.
1. buhă cu moțuri mici de trei-patru pene (
Strix brachyotus);
2. horă muntenească ce se joacă imitând strigătul ciufului (cf.
șușușu).
3. Mold. Tr. om căruia îi place să-și bată joc de alții, vagabond, secătură (cf.
ciof 2). [Vorbă identică cu cea precedentă].
ciuf (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUF, (
1)
ciufuri s. n., (
2, 3)
ciufi, s. m. 1. S. n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte).
2. S. m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau,
p. ext., cu aspect neîngrijit.
3. S. m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez.
Et. nec.