ciudă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciúdă (ciúde), s. f. –
1. (Înv.) Minunăție. –
2. (Înv.) Uimire, stupoare. –
3. Ciudățenie, lucru ciudat. –
4. Supărare, necaz. –
5. Furie, mînie. –
Mr. ciudie, megl. ciudă „minunăție”.
Sl. čudo „miracol” (Miklosich,
Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58);
cf. bg.,
sb.,
cr.,
rut.,
rus. čudo, mag. csudo, csoda, alb. tšudi. Din
mag. pare a proveni dubletul
ciondă „monstru, sperietoare”. Pentru semantism,
cf. Șeineanu,
Semasiol., 222.
Der. ciudat, adj. (
înv., minunat; ciudat, neobișnuit, singular),
cf. bg. čudat (Pascu,
R. crit., V, 15);
ciudățenie (
var. ciudăție),
s. f. (ciudățenie);
ciudos, adj. (minunat; ciudat);
ciudesă, s. f. (
înv., minunăție), din
sl. čudesa; ciudotvoreț, adj. (făcător de minuni), din
sl. čudotvorĭcĭ; ciudotvorenie, s. f. (
înv., minune), din
sl. čudotvorjenije; ciudățime, s. f. (
înv., minune; ciudățenie; uimire);
ciudi, vb. (a uimi; a neliniști, a intriga; a supăra, a stîrni mînie),
cf. sl. čuditi sę „a se minuna”;
înciuda, vb. (a supăra, a necăji).