ciudățenie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUDĂȚÉNIE, ciudățenii, s. f. 1. Aspect, caracter ciudat, bizar, curios al unui lucru, al unei atitudini, al unui fenomen etc.
2. (
Concr.) Lucru, ființă, întâmplare etc. ciudată. –
Ciudat +
suf. -enie.ciudățenie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciudățénie (-ni-e) s. f.,
art. ciudățénia (-ni-a), g.-d. art. ciudățéniei; pl. ciudățénii, art. ciudățéniile (-ni-i-)ciudățenie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciudățenie f. întâmplare, purtare ciudată.
ciudățenie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUDĂȚÉNIE, ciudățenii, s. f. 1. Aspect, caracter ciudat, bizar, curios al unui lucru, al unei atitudini, al unui fenomen etc.
2. (
Concr.) Lucru, ființă, întâmplare etc. ciudată. —
Ciudat +
suf. -enie.cĭudățenie (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭudățénie f. Capriciŭ, extravaganță, bizarerie. – Rar
cĭudăție.