ciudì - explicat in DEX

ciudi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CIUDÍ, ciudesc, vb. IV. Refl. 1. (Reg.) A fi cuprins de ciudă; a se înciuda. 2. (Înv.) A se mira, a se minuna 3. (Înv.) A se frământa (sufletește), a se zbuciuma; a fi neliniștit. – Din sl. çuditi sen.

ciudi (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
ciudí, vb. refl. – A se mira; a fi uimit: „Lumea-ntreagă s-ar ciudi / Ce dragoste poate hi” (Papahagi: 207). – Din ciudă.

ciudi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!ciudí (a se ~) (reg.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se ciudéște, imperf. 3 sg. se ciudeá; conj. prez. 3 să se ciudeáscă

ciudì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ciudì v. 1. a se mira (sens ieșit din uz): în deșert dar ție mirarea și în zadar te ciudești PANN; 2. a se necăji: mă ciudiam cum de nu vine căruța ISP. [Locuțiunea a se ciudi de necaz: a se mâhni foarte («cum îl văzură zinele scăpat, se ciudiau de necaz că nu putură să-l prinză» ISP.) a servit de tranzițiune dela vechiul sens «a se mira» la cel modern «a se necăji»].

ciudi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CIUDÍ, ciudesc, vb. IV. Refl. 1. (Reg.) A fi cuprins de ciudă; a se înciuda. 2. (Înv.) A se mira, a se minuna. 3. (Înv.) A se frământa (sufletește), a se zbuciuma; a fi neliniștit. — Din sl. çuditi sen.