ciucure (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIÚCURE, ciucuri, s. m. 1. Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unui covor, ale unei draperii, unui obiect de îmbrăcăminte etc. ◊
Loc. adj. și adv. (Plin) ciucure (de... sau
cu...) = (încărcat) până la refuz (de... sau cu...).
2. (Rar) Țurțur de gheață. ♦ (La
pl.; urmat de determinări) Ornamente de cristal sau de sticlă care atârnă de marginile candelabrelor sau ale lămpilor. [
Var.:
ciúcur s. m.] –
Cf. lat. cicculum (=
ciccum „ciorchine”).
ciucure (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciúcure (ciúcuri), s. m. –
1. Moț, smoc de păr. –
2. Ornament făcut dintr-un mănunchi de fire, canaf. –
3. Pompon. –
4. Franj, ceapraz. –
5. Țurțur de gheață. –
6. Lacrimă de cristal, la candelabre. –
7. Ciorchine. –
Istr. cicur. Din
ciuc „smoc,” pe baza unui
pl. astăzi puțin folosit,
ciucuri, de la care s-a refăcut un nou
sing. Nu poate proveni din
mag. csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gáldi,
Dict., 172), deoarece cuvîntul
mag. este un împrumut dialectal în
rom. Pare puțin probabilă
der. propusă de DAR, din
lat. ciccum ‹
gr. ϰίϰϰος „partea cărnoasă a rodiei” (
cf. REW), sau de la
dim. său *
cicculum (Pușcariu,
Studii istrorom., II, 226).
Der. ciucuri, vb. (a face ciucuri);
ciucurar, s. m. (fabricant de pasmanterie);
ciucuriu, adj. (moțat);
ciucuros, adj. (cu multe ornamente);
înciucura, vb. (a împodobi; a încărca). Din
rom. sau din
mag. provine
sb. čokur „nod”.
ciucure (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciúcure (mănunchi de fire)
s. m.,
art. ciúcurele; pl. ciúcuriciucure (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciucure m.
1. împletitură din mătase, lână sau bumbac, cu care se împodobesc marginile hainelor, mobilelor, draperiilor, etc.;
2. sloiu de ghiață. [Ung. CSUKOR, fundă].
ciucure (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIÚCURE, ciucuri, s. m. 1. Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unui covor, ale unei draperii, unui obiect de îmbrăcăminte etc. ◊
Loc. adj. și adv. (Plin) ciucure (de... sau
cu...) = (încărcat) până la refuz (de... sau cu... ).
2. (Rar) Țurțur de gheață. ♦ (La
pl.; urmat de determinări) Ornamente de cristal sau de sticlă care atârnă de marginile candelabrelor sau ale lămpilor. [
Var.:
ciúcur s. m.] —
Cf. lat. cicculum (=
ciccum „ciorchine”).
cĭucure (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭúcure m. (cp. cu
cĭuf și
țurțure. D. rom. vine bg.
kičor și ung.
csukor, fundă, cĭucure. V.
chicĭură. Cp. cu
vĭezure ș. a.).
Vest. Canaf, motocel, snop de fire de ață. Adv. Grămadă, îmbulzițĭ:
caliciĭ cĭucure la pomană. Est. (
cĭucur). Cĭorchină, strugure fără bobițe. Adv.
Ne trezim plinĭ cĭucur de rîĭe căprească (Cr.), foarte plinĭ de rîĭe. V.
soroacă.