ciuș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUȘ interj. Strigăt cu care cineva îndeamnă măgarul la drum sau cu care îl oprește din mers. – Onomatopee.
ciuș (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ciuș, -ă, adj. (reg.) miop, cu vederea slabă.
ciuș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciuș interj. – Se folosește pentru a îndemna măgarii. Origine probabil expresivă; coincide cu
bg. și
ngr. (DAR).
Cf. ciuș, s. n. (
înv.,
Munt., spate, spinare), din
bg. na čuš. –
Der. ciuști (
var. țuști),
interj. (exprimă o mișcare rapidă, ca săritura unui iepure, zgomotul unei palme etc.),
cf. bîști; ciuști, vb. (a țîșni, a sări brusc un iepure);
ciușdi (
var. ciujdi),
vb. (a se ghemui; a ciuli urechile; a tăia crengile; a fura), ale cărui prime două sensuri îl imită pe
a ciuli, iar ultimul pe
a ciupi (DAR consideră sensul de la
a fura drept primar și derivă cuvîntul de la
bg. čužd „ciudat”).
ciuș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciuș interj.ciuș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciuș m. Tr. ciuf (bufniță). ║ a. miop:
o găinușă ciușă ISP. [Adică miop ca ciuful: buhele au ochii înfundați și privirea fixă].
ciuș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUȘ interj. Strigăt cu care cineva îndeamnă măgarul la drum sau cu care îl oprește din mers. — Onomatopee.