ciot (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOT, cioturi, s. n. 1. Parte rămasă dintr-un copac după ce restul a fost tăiat sau rupt. ♦ Parte mică rămasă dintr-un obiect (de formă lungă).
Un ciot de creion. ♦ Nod proeminent într-un trunchi, într-o ramură, într-o scândură etc.
2. Parte rămasă dintr-un picior, dintr-un braț sau (la animale) din coadă, după ce restul a fost tăiat, rupt. [
Var.:
cioátă s. f., (rar)
ciótur s. n.] –
Et. nec.ciot (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciót (cióturi), s. n. –
1. Parte rămasă dintr-un copac tăiat sau rupt. –
2. Nod. –
3. Parte, bucată. –
4. Mont, ciuntitură. –
Mr. ciotă „mînă.” Creație expresivă, a cărei
der. este paralelă cu cea a lui
bot. Aceeași sursă expresivă a produs numeroase cuvinte asemănătoare în mai multe limbi,
cf. sb. čot „colină rotundă” (Cihac, II, 56 îl consideră izvor al
rom.),
čotanoga „șchiop, fără un picior”;
tc. çotuk „ciot”;
mag. csut(a), csutkó „ciung”;
it. ciotto „șchiop” (REW 2454; Battisti, II, 952);
sp. din America
chonco „ciot, ciuntitură”; etc.
Der. cioată, s. f. (trunchi, ciot; ciot de creangă; obiect inutil) este un
sing. refăcut după
sl. cioate (nu sînt posibile ipotezele lui Brüch,
ZRPh., XLI, 756, *
aciotum, lat. acies, și Pascu,
Arch. Rom., VII, 556, bazată pe
lat. *ciutum, din
gr. ϰυτός „care crește”);
ciotac, s. m. (copac uscat care stă încă în picioare);
ciotoacă, s. f. (trunchi noduros și nefolositor);
ciuteică, s. f. (trunchi uscat care încă stă în picioare);
ciotîrcă, s. f. (copac care a crescut strîmb);
ciotur, s. m. (trunchi), pe baza
pl. cioturi; cioturugă (
var. ciuterugă),
s. f. (trunchi, ciot), prin contaminare cu
buturugă; ciotoi, s. n. (picior de pasăre);
ciotos (
var. ciotoros, cioturos),
adj. (noduros);
ciotcă, s. f. (trunchi, lemn; grămadă, stivă);
ciotănos, adj. (slab), probabil prin contaminare cu
ciolănos; ciotan, adj. (slab, piele și os);
ciotolog, s. m. (șchiop), din
sb. ςotonoga; ciotorog, s. n. (rădăcina cozii la cal; pantofi uzați);
șontorog, adj. (șchiop), probabil prin intermediul unei forme *
ciontorog, cf. ciunt; ciotec, ciotei, s. n. (lemn).
Cf. ciut, ciunt, ciung. După paralelismul
bot și
bont, ciut și
ciunt, se pare că rădăcina expresivă
ciot a dezvoltat și o
var. cu infix nazal,
ciont (
var. cioantă, formată pe baza
pl.),
s. n. (
Trans., os, os lung; deget; ciot de creangă);
mag. csont, pe care DAR, Scriban și Gáldi,
Dict., 116, îl indică drept etimon al cuvîntului
rom. sau creație expresivă îndependentă. Aceleiași rădăcini se pare că îi aparține
cion(o)ate (
var. gion(o)ate),
s. f. pl. (
Trans. și
Munt., picioare, labe), pe care Drăganu,
Dacor., III, 696 și DAR îl derivă de la un
lat. *
genuata.ciot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciot (cioată, parte a corpului ciuntită)
s. n.,
pl. cióturiciot (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciot n. Mold.
1. trunchiu, buturugă:
lăsatu-l’am în codru călare pe un ciot AL.;
2. nod de arbore:
lemn fără cioturi. [Termen înrudit cu it.
ciotto, șchiop (primitiv: butuc)].
ciot (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOT, cioturi, s. n. 1. (În forma
cioată) Parte rămasă dintr-un copac după ce restul a fost tăiat sau rupt. ♦ Nod proeminent într-un trunchi, într-o ramură, într-o scândură etc.
2. Parte rămasă dintr-un picior, dintr-un braț sau (la animale) din coadă, după ce restul a fost tăiat, rupt. ♦ Parte mică rămasă dintr-un obiect (de formă lungă).
Un ciot de creion. [
Var.: (
pop.)
cioátă s. f., (rar)
ciótur s. n.] —
Et. nec.cĭot (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭot n., pl.
urĭ (var. din
cĭont, ca
cĭut din
cĭunt, și rudă și cu sîrb.
čokur, cĭot. Bern. 1, 159. V. și Lbk. 2454). Nod într´un lemn (rădăcina uneĭ ramurĭ în trunchĭ). Cĭoată, buturugă.
Fig. Cĭotu afaceriĭ, greu (dificultatea) eĭ.