ciob (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb. –
Cf. tc. çöp.ciob (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciob (cióburi), s..
n. – Fragment, hîrb, bucată dintr-un vas de lut, sticlă sau porțelan.
Tc. çob (Roesler 608; Șeineanu, II, 128). DAR respinge această
der., bazîndu-se pe extinderea geografică a cuvîntului și pe absența sa din dialecte. Cuvîntul apare și în
per.; ar putea proveni din
cuman. ceea ce ar explica mai bine extinderea ariei sale. După Cihac, II, 135, din
pol. csop. Der. cioabă, s. f. (pipă de lut; vas inutil);
ciobăi (
var. ciobi),
vb. (a sparge, a face bucăți).
ciob (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciob s. n.,
pl. cióburiciob (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciob n.
1. bucată spartă de sticlă, de oală;
2. vas învechit și stricat în parte:
amândoi mâncați dintr’un ciob PANN. [Turc. ČOB].
ciob (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb. —
Cf. tc. ç ö p.
cĭob (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭob n., pl.
urĭ (turc. pers.
čob, čop, așchie, surcică).
Vest. Hîrb, sfărmătură dintr´un vas. V.
zob.