cimbru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÍMBRU s. m. Plantă erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, cu frunze înguste și ascuțite, aromate, folosite drept condiment
(Satureja hortensis). –
Cf. gr. thymbra.cimbru (Dicționar gastronomic explicativ, 2003)CIMBRU s.m.
1. Plantă erbacee cultivată în grădină, cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, ale cărei rămurele și frunze ascuțite se folosesc drept condiment; pop.
cimbru-de-grădină, cimbru mirositor (
Satureja hortensis).
2. Plantă cultivată în țările mediteraneene, înrudită cu maghiranul, cunoscută la noi doar ca plantă de cultură, cu aspect de tufă înaltă cu frunze mai late și flori mici, divers colorate, ale cărei părți aeriene sunt utilizate în scopuri medicinale sau drept condiment; există varietăți cu frunze piperate, altele cu miros de lămâie sau de chimion; pop.
lămâioară, cimbru adevărat, timian (
Thymus vulgaris)
3. Cimbrul-de-câmp sau
cimbrișorul (
Thymus serpyllum) este o plantă erbacee spontană, târâtoare, folosită ca plantă medicinală.
cimbru (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)címbru (címbri), s. m. –
1. Plantă erbacee cu frunze aromate folosite drept condiment (Thymus serpyllum, Thymus lanuginosus, etc.). –
2. Piperniță de grădină (Satureia hortensis). –
Var. ciumbru. Mr. ciumburică. Origine necunoscută. Legătura cu
gr. θύμπρος nu este clară, și
der. direct din
gr. (Philippide,
Bausteine, 54; Pascu, I, 193; Diculescu,
Elementele, 483) pare dificilă din punct de vedere fonetic. S-a presupus un
sl. *
čębrŭ, *
čąbrŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52; Byhan 308; Conev 44),
cf. ceh. čibr, pol. ćąbr; dar
č- din
sl. nu se explică decît prin intermediul
rom. (Berneker 160; Philippide,
Viața rom., XVIII, 46; Vasmer, apud DAR; Diculescu,
Elementele, 483;
cf. Pușcariu,
Dacor., IV, 1405). În sfîrșit, Weigand,
Jb., IX, 80, pleacă de la
mag. csombor, csömbör, care pare împrumut din
rom. Există ipoteza că este un cuvînt preromanic, ca în
lat. cimbrus „cimbru,” sau în
it. cembro „cedru hibrid”, de origine necunoscută (Prati 255).
cimbru (Dicționaru limbii românești, 1939)címbru și (Prah.)
cĭúmbru m. (vsl.
čombrŭ, d. vgr.
thýmbros, thýmbra, lat.
thymbra; bg.
čuber; ung.
csomber, secuĭește
csömbör). O plantă labiată culinară cu miros plăcut și pătrunzător. În bot.
satureia hortensis, cimbru de grădină;
thymus chamaedris și
thymus serpyllum, cimbrișor, cimbru de cîmp, sărpun, și
thymus vulgaris cimbru care se întrebuințează ca condiment culinar și care se numește pe alocurĭ și
lămîĭoară și
schinduf.cimbru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)címbru1 (plantă)
s. m.,
art. címbrulcimbru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!címbru2 (nume etnic)
s. m.,
art. címbrul; pl. címbri, art. címbriicimbru (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cimbru m. plantă mirositoare întrebuințată ca condiment (
Satureja hortensis) [Slav. CEBRŬ].
cimbru (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIMBRU1 s. m. Plantă erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu roșu, cu frunze înguste și ascuțite, aromate, folosite drept condiment (
Satureja hortensis). –
Cf. gr. thymbra.cimbru (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÍMBRU2, cimbri s. m. Persoană care aparținea unui trib germanic stabilit în Antichitate la vărsarea Elbei și înfrânt de romani. — Din
fr. Cimbres.