chelălăială (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit, scheunat, chelălăitură. [
Pr.:
-lă-ia-] –
Chelălăi +
suf. -eală.chelălăială (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Urlet jalnic, ascuțit și repetat. [
Var.:
schelălăiálă s. f.] – Din
chelălăi +
suf. -eală.chelălăială (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chelălăiálă s. f.,
g.-d. art. chelălăiélii; pl. chelălăiélichelălăială (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit
1, scheunat, chelălăitură. [
Pr.: -
lă-ia-] —
Chelălăi +
suf. -eală.