chelălăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHELĂLĂÍ, pers. 3
chelắlăie, vb. IV.
Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuțite și repetate; a scheuna. – Formație onomatopeică.
chelălăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)chelălăí (-ăésc, -ít), vb. – A scheuna (despre cîini). –
Var. schelălăi. Creație expresivă,
cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura”,
prov. quila, fr. (Marne)
quialer, cu aceeași accepție. –
Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. și
n. (scheunat).
Cf. schilă.chelălăi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHELĂLĂÍ, pers. 3
chelắlăie, vb. IV.
Intranz. (Despre câini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plângătoare, ascuțite și dese. [
Var.:
schelălăí vb. IV] – Onomatopee.
chelălăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chelălăí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
chelắlăie, imperf. 3
sg. chelălăiá; conj. prez. 3
să chelắlăiechelălăi (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chelălăi v.
1. a urla văitându-se (de câini când îi bate rău cineva);
2. fig. a plânge neîncetat (de copii). [Onomatopee].
chelălăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHELĂLĂÍ, pers. 3
chelắlăie, vb. IV.
Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuțite și repetate; a scheuna. — Formație onomatopeică.