chelălăială - explicat in DEX

chelălăială (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit, scheunat, chelălăitură. [Pr.: -lă-ia-] – Chelălăi + suf. -eală.

chelălăială (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Urlet jalnic, ascuțit și repetat. [Var.: schelălăiálă s. f.] – Din chelălăi + suf. -eală.

chelălăială (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
chelălăiálă s. f., g.-d. art. chelălăiélii; pl. chelălăiéli

chelălăială (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CHELĂLĂIÁLĂ, chelălăieli, s. f. Sunet tânguitor și repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelălăit¹, scheunat, chelălăitură. [Pr.: -lă-ia-] — Chelălăi + suf. -eală.