chelălăi - explicat in DEX

chelălăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CHELĂLĂÍ, pers. 3 chelắlăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuțite și repetate; a scheuna. – Formație onomatopeică.

chelălăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
chelălăí (-ăésc, -ít), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelălăi. Creație expresivă, cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura”, prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeași accepție. – Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. și n. (scheunat). Cf. schilă.

chelălăi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CHELĂLĂÍ, pers. 3 chelắlăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plângătoare, ascuțite și dese. [Var.: schelălăí vb. IV] – Onomatopee.

chelălăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
chelălăí (a ~) vb., ind. prez. 3 chelắlăie, imperf. 3 sg. chelălăiá; conj. prez. 3 să chelắlăie

chelălăi (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
chelălăi v. 1. a urla văitându-se (de câini când îi bate rău cineva); 2. fig. a plânge neîncetat (de copii). [Onomatopee].

chelălăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CHELĂLĂÍ, pers. 3 chelắlăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuțite și repetate; a scheuna. — Formație onomatopeică.