cheie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHÉIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊
Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊
Expr. A ține (ceva sau pe cineva)
sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat.
Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul.
2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊
Roman (sau
povestire etc.)
cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate.
Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane.
Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită.
3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊
Cheie franceză (sau
universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale.
4. (
Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note.
Cheia sol. 5. (La
pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime.
Cheile Turzii. 6. (În sintagma)
Cheie de boltă (sau
de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare;
fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. –
Lat. clavis.cheie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)chéie (chéi), s. f. –
1. Obiect de metal care servește la încuierea sau deschiderea unei broaște. –
2. Robinet. –
3. Cuvînt șablon. –
4. Deschizător de conserve. –
5. Croșetă (pentru încheiat nasturii). –
6. Acordor, persoană care se ocupă cu acordarea unor instrumente muzicale. –
7. La instrumentele muzicale de vînt, valvulă. –
8. Piatră situată în punctul cel mai înalt al unei bolți. –
9. Explicație, dezlegare. –
10. Bază, piatră unghiulară. –
11. Dantelă. –
12. (
Pl.) Defileu, vale îngustă între doi pereți înalți, trecătoare. –
Mr. cl’aie, megl. cl’eili. Lat. clavem (Pușcariu 352; Candrea-Dens., 324; REW 1981; DAR);
cf. it. chiave (
lec. chié),
prov.,
cat. clau, fr. clé, sp. llave, port. chave. Pentru accepția „defileu”,
cf. sard. keia, care pare totuși de origine preromană (
cf. Wagner 294) pe lîngă faptul că există o anomalie în fonetismul său (
lat. cl ar fi dat
cr în
sard.);
der. din
gr. ϰεία, propusă de Atzori 95, nu pare posibilă pentru
rom. –
Der. cheiță, s. f. (cheie mică; dantelă; obiect care prinde);
cheier, s. m. (fabricant de chei; portchei), pe care Candrea-Dens., 325, îl derivă de la alt.
clavārius, și Pascu,
Beiträge, 15, de la *
claviarius. Cf. cheotoare, încheia, descheia.cheie (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHÉIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal servind la deschiderea sau închiderea unei broaște sau a unui lacăt. ◊
Expr. A ține (ceva sau pe cineva)
sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat.
Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul.
2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊
Roman (sau
povestire etc.)
cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează personaje sau fapte reale, camuflate cu ajutorul ficțiunii, a simbolurilor.
Poziție cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. ♦ Sistem convențional de cifrare și de descifrare a corespondenței secrete.
3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊
Cheie franceză (sau
universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale.
4. Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a fixa numele notelor și gradul de înălțime al sunetelor corespunzătoare.
Cheia sol. 5. (La
pl.) Vale strâmtă între doi pereți înalți de stâncă.
Cheile Turzii. 6. (În
expr.)
Cheie de boltă = piatră din mijlocul unei bolți, care susține toate celelalte pietre;
fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă. –
Lat. clavis.cheĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)chéĭe f., pl.
cheĭ (lat.
clavis; it.
chiave, pv. cat.
clau, fr.
clef, sp.
llave, pg.
chave. V.
claviculă, clavir). Instrument de deschis și închis un lacăt orĭ o broască. Un fel de șurubelniță care înșurubează apucînd șurubu:
cheĭe de ceasornic, de bicicletă. Semn muzical care determină numele și înălțimea notelor:
cheĭa sol, cheĭa fa. La trompete (cornurĭ, goarne), mecanizmu care, împins cu mîna, modifică sunetu:
corn cu cheĭ (saŭ
cornet cu pistoane saŭ
fligorn).
Fig. Carte care te face să pricepĭ altă carte, cum ar fi o traducere. Punct foarte important:
Strassburgu e cheĭa Franciiĭ. Cheĭe de boltă, peatra [!] din mijlocu bolteĭ și pe care se reazămă toate petrele, fiind pusă cea din urmă.
Fig. Principiŭ, bază:
religiunea e cheĭa de boltă a ordiniĭ sociale.cheie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chéie s. f.,
art. chéia, g.-d. art. chéii; pl. cheicheie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cheie f.
1. unealtă de fier spre a încuia și descuia un lacăt;
2. fig. punctul strategic cel mai însemnat dela graniță:
Strasburgul era cheia Franței; 2. lucru prin a cărui cunoaștere se pot înțelege altele:
cheia științelor; 4. ce servă a deschide, a monta și demonta mașinile, instrumentele;
5. Muz. semn care determină numele și gradul de înălțime al notelor pe o linie:
cheia de sol. [Vechiu rom.
chiae = lat. CLAVEM]. ║ pl.
Chei, 1. trecătoare strâmtă, curmătură de munte:
Cheile Argeșului; 2. pereți de stânci negri in Bistrița.
cheie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHÉIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊
Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință.
Expr. A ține (ceva sau
pe cineva)
sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat.
Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul.
2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare, soluție. ◊
Roman (sau
povestire etc.)
cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate.
Cheie cu (sau
de)
cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane.
Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită.
3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊
Cheie franceză (sau
universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale.
4. (
Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note.
Cheia sol. 5. (La
pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime.
Cheile Turzii. 6. (În sintagma)
Cheie de boltă (sau de
arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare;
fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. —
Lat. clavis.