cavaler (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAVALÉR, cavaleri, s. m. 1. (În Roma antică) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În evul mediu, în apusul și în centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, inițial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui.
2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios.
3. Titlu onorific conferit, în unele țări, posesorului anumitor decorații importante.
4. Persoană având titlul de cavaler (
1-3).
5. Călăreț.
6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegație, generos și nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor.
7. (
Pop.) Tânăr necăsătorit, holtei, burlac. ◊
Cavaler de onoare = tânăr necăsătorit care însoțește pe miri la cununie. – Din
rus. kavaler (<
fr.).
cavaler (Dicționar de neologisme, 1986)CAVALÉR s.m. I. (
Ist.) Membru al ordinului ecvestru din vechea Romă, format din cetățeni bogați. ♦ Nobil feudal admis într-un ordin militar în cadrul unei ceremonii speciale; (
și astăzi în unele țări) membru al unui ordin militar religios. ♦ Membru al unui ordin onorific; posesor al unor decorații. ♦
Cavaler de industrie = îmbogățit în urma speculațiilor, șarlatan, escroc.
II. 1. Om generos, nobil, plin de abnegație; om cu purtări alese.
2. Bărbat care însoțește o femeie în societate.
3. Bărbat necăsătorit; holtei, burlac. [< it.
cavaliere, fr.
chevalier].
cavaler (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cavalér (cavaléri), s. m. –
1. Titlu nobiliar conferit de rege. –
2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc. –
3. Titlu onorific conferit posesorului anumitor decorații. –
4. Persoană avînd titlu de cavaler. –
5. Călăreț. –
6. Om generos, nobil; amabil. –
7. Holtei, burlac. –
Mr. căvăler. It. cavaliere, fr. cavalier, chevalier, prin intermediul
rus. kavaler (Sanzewitsch 199; DAR);
cf. ngr. ϰαβαλλάρις,
bg. kavaler. Der. cavaleresc, adj. (de cavaler;
înv. fățiș, pe față);
cavalerește, adv. (în felul cavalerilor, sincer, deschis);
cavalerie, s. f. (călărime; instituția cavalerilor);
cavalerism, s. n. (purtare de cavaler);
cavalerist, s. m. (călăreț);
cavaleros, adj. (cavaleresc).
cavaler (Marele dicționar de neologisme, 2000)CAVALÉR s. m. I. 1. membru al ordinului ecvestru din vechea Romă, din cetățenii bogați. 2. nobil feudal admis într-un ordin militar în cadrul unei ceremonii speciale; (astăzi) membru al unui ordin militar religios. 3. membru al unui ordin onorific; posesor al unor decorații. 4. ~ de industrie = îmbogățit în urma speculațiilor; șarlatan, escroc. II. 1. om generos, nobil, plin de abnegație; om cu purtări alese. 2. bărbat care însoțește o femeie în societate. 3. bărbat necăsătorit; holtei, burlac. ♦ ~ de onoare = tânăr necăsătorit care-i însoțește pe miri la cununie. (< rus.
kavaler, it.
cavaliere, fr.
cavalier)
cavaler (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAVALÉR, cavaleri, s. m. I. (În organizația feudală din Apus) Nobil consfințit pentru cariera armelor (de rege sau de un reprezentant al lui) printr-o ceremonie specială; (urmat de determinări; în unele țări și astăzi) membru al unui ordin militar-religios; membru al unui ordin onorific, posesor al anumitor decorații.
II. 1. (Adesea adjectival) Om plin de abnegație, generos și nobil; om amabil, binevoitor.
2. Bărbat care însoțește o femeie în societate.
3. Tânăr necăsătorit; holtei, burlac. ◊
Cavaler de onoare = tânăr necăsătorit care însoțește pe miri la cununie. – Rus
kavaler (<
fr.).
cavaler (Dicționaru limbii românești, 1939)*cavalér m. (rus.
kavalér, fr.
cavalier, ngr.
kavalliéris, d. it.
cavaliere, care vine d.
cavallo, cal. V.
cal). Cetățean roman din al doilea ordin (
eques). Nobil admis în ordinu cavalerizmuluĭ în evu mediŭ:
cavaleru Bayard. Membru al unuĭ ordin militar (ca ceĭ din Malta orĭ ceĭ Teutonĭ). Nobil de un rang inferior celuĭ de baron (obișnuit în Italia și Austria). Purtător al uneĭ decorațiunĭ în gradu cel maĭ de jos:
cavaler al Coroaneĭ Româniiĭ. Bărbat, în opoz. cu
damă la dans.
Pop. Holteĭ.
Cavaler rătăcitor, cavaler care cutreĭera lumea ca să îndrepte nedreptățile (ca Don Quijote).
Cavaler de industrie, escroc.
cavaler (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cavalér s. m.,
pl. cavaléricavaler (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cavaler m.
1. în evul mediu, cel ce a fost admis într’un ordin militar sau religios:
s’a ’mbrăcat în zale lucii cavalerii dela Malta EM.;
cavaler rătăcitor, care colindă lumea s’afle aventuri extraordinare spre a-și arăta bărbăția;
2. titlu de nobleță mai jos de baron;
3. cel ce a obținut o decorațiune:
cavaler al Coroanei României; 4. bărbat, în opozițiune cu damă sau domnișoară (la o preumblare, sau petrecere);
cavaler de industrie, șarlatan, pungaș.
cavaler (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CAVALÉR, cavaleri, s. m. 1. (În Roma antică) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În Evul Mediu, în Apusul și în Centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, inițial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui.
2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios.
3. Titlu onorific conferit, în unele țări, posesorului anumitor decorații importante.
4. Persoană având titlul de cavaler (1—3).
5. Călăreț.
6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegație, generos și nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor.
7. (
Pop.) Tânăr necăsătorit, holtei, burlac. ◊
Cavaler de onoare = tânăr necăsătorit care însoțește pe miri la cununie. — Din
rus. kavaler, it. cavaliere, fr. cavalier.