cauc - explicat in DEX



cauc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CAÚC1, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. Acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, pe care îl purtau în trecut boierii și, uneori, femeile. – Din tc. kavuk.

cauc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CAÚC2, cauce, s. n. (Înv. și reg.) Căuș. – Lat. caucus.

cauc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
cáuc3, -ă adj. (reg.) prost, năuc.

cauc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
caúc (-ce), s. n. – Linguroi, căuș; vas de scos apă. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din același cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în țîmburucțîmburuș), s-a obținut forma căuș, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ține, și cu care se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicționarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuș de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. și rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Pușcariu, Dacor., III, 666 și DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uș; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. ϰάβος „măsură de capacitate pentru produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat. caucellusfr. choisel, choiseau.

cauc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
caúc (-ce), s. n.1. Bonetă veche de fetru, cu fundul rotund. – 2. Potcap caracteristic al preoților ortodocși. Tc. ka(v)uk (Roesler 595; Șeineanu, II, 96; Lokotsch 1137; Meyer 183), cf. alb., sb. kauk, ngr. ϰαβούϰι. – Der. caucgiu, s. m. (fabricant și vînzător de cauce).

cauc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
caúc (-ce), s. n. – Sapă. Sl. (sb., cr., slov.) kuka, cf. mag. kuka (Cihac, II, 46), probabil contaminat cu cauc „linguroi”.

cauc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CAÚC1, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. (Înv.) Acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, pe care îl purtau unii boieri și femeile. – Tc. kauk.

cauc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CAÚC2, cauce, s. n. (Rar) Căuș. – Lat. caucus.

cauc (Dicționaru limbii românești, 1939)
cáuc n., pl. e (lat. caucus, cupă). Vest. Căuș orĭ lingură mare de luat lichide orĭ făină. E un cuv. neauzit de mine, și de aceĭa nu-s sigur de acc. În rev. I. Crg. 2,210, e un ex. fără acc.: ĭa cu caucu apa din găleată. În Univ. 24,4,37; 12,4, e o coresp. din Dolj, unde scrie căúc, și atuncĭ are altă orig. V. chepcea, cĭorbalîc, polonic.

cauc (Dicționaru limbii românești, 1939)
caúc n., pl. e (turc. kauk, și kavuk, căcĭulă înaltă; ngr. kavúki, bg. akauk. V. dălcăuc). Un fel de căcĭulă țeapănă (înaltă și lată în fund) pe care o purtaŭ odinioară boĭeriĭ, apoĭ boĭerinașiĭ și slugile. Comănac, cuculion.

Alte cuvinte din DEX

CAUA CATVA CATUSNITA « »CAUCAZIAN CAUCIUC CAUCIUCA