castravete - explicat in DEX

castravete (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CASTRAVÉTE, castraveți, s. m. 1. Plantă legumicolă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de formă alungită, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. ◊ Expr. A vinde castraveți la grădinar = a da explicații într-o problemă cuiva mai bine informat decât cel ce vrea să-l lămurească. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refăcut din castraveți (pl. lui castraveț < bg. krastaveț, krastavița).

castravete (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
castravéte (castravéți), s. m. – Plantă legumicolă al cărui fruct, de culoare verde, se consumă crud (Cucumis sativus). – Var. crastavete. Mr. castraveț, megl. căstrăveț. Bg. krastavica, din sl. krastavŭ „rîios” (Miklosich, Lexicon, 309; Cihac, II, 81; Meyer 177; Conev 48); cf. sb. krastavac, alb. krastavec.

castravete (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
castravete, castraveți s. m. (er.) 1. penis. 2. (adol.) om lipsit de personalitate; figură ștearsă.

castravete (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CASTRAVÉTE, castraveți, s. m. Plantă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus); fructul acestei plante, de formă lunguiață, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. ◊ Expr. A vinde castraveți la grădinar = a da cuiva explicații într-o problemă pe care cel care ascultă o cunoaște mai bine decât tine. – Bg. krastavec).

castravete (Dicționaru limbii românești, 1939)
castravéte (vest, sud) și crastavete (nord) m. (bg. krastavica, d. krastav, rîĭos, krasta, rîĭe. Întîĭ s´a dat acest nume castraveților celor micĭ și brobonațĭ). V. crăstăval). O plantă cucurbitacee. Fructu eĭ, lungăreț, din care se face salată saŭ care se murează (cúcumis sativus). V. pepene.

castravete (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
castravéte s. m., pl. castravéți

castravete (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
castravete m. 1. plantă originară din Azia, se cultivă pentru fructele sale comestibile, întrebuințate la bucătărie (Cucumis sativus); 2. rodul castravetelui, mare, lunguieț și acoperit cu tubercule puțin proeminente: din castraveți se fac murături. [Bulg. KRASTAVIȚŬ (din slav, krastavŭ, râios, din cauza pielii buboase), de unde și forma Mold. crastavete].

castravete (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CASTRAVÉTE, castraveți, s. m. 1. Plantă legumicolă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de formă alungită, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. ◊ Expr. A vinde castraveți la grădinar = a da explicații într-o problemă cuiva mai bine informat decât cel ce vrea să-l lămurească. 2. (Zool. în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. — Refăcut din castraveți (pl. lui castraveț < bg. krastaveț, krastavița).