caracter (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CARACTÉR, caractere, s. n. 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine.
Om de caracter. 2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦
Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor.
Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare.
3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însușire, particularitate a unui organism.
Caractere moștenite (sau
ereditare)
și caractere dobândite (sau neereditare).
4. Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și din același corp. – Din
fr. caractère, lat. character.caracter (Dicționar de neologisme, 1986)CARACTÉR s.n. 1. Totalitatea trăsăturilor psihice esențiale și stabile ale omului, care se manifestă în modul specific de a se comporta al acestuia. ◊
Dans de caracter = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente;
comedie de caracter = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor. ♦ Individualitate cu trăsături psihice complexe prezentată într-o operă literară. ♦ Ansamblu de însușiri morale manifestate prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc.
2. Particularitate distinctivă care constituie specificul unui lucru.
3. Literă, semn grafic.
4. (
Mat.) Numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta. [Acc. și
carácter. / < fr.
caractère, cf. lat.
character, gr.
charakter – semn].
caracter (Marele dicționar de neologisme, 2000)CARACTÉR s. n. 1. ansamblu de trăsături psihico-morale distincte, relativ stabile, definitorii pentru om. ♦ dans de ~ = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente; comedie de ~ = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor. 2. personalitate morală caracterizată prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc. 3. individualitate cu trăsături psihice complexe, într-o operă literară. 4. particularitate de structură, formă, substanță sau funcție a unui organism. ◊ caracteristică a unui lucru, fenomen. 5. element al unui alfabet; literă, semn grafic de același corp și aceeași familie. ◊ (inform.) literă, cifră, semn particular. 6. (mat.) numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta. (< fr.
caractère, lat.
character, gr.
kharakter)
caracter (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CARACTÉR, caractere, s. n. 1. Particularitatea fundamentală a unei persoane, care se manifestă în orientarea, unitatea și consecvența ideilor și acțiunilor sale. ◊
Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul între caracterele personajelor. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine.
Om de caracter. ♦ Individualitate prezentând trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară.
2. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc.
3. Semn grafic; literă. –
Fr. caractère (
lat. lit. character).
caracter (Dicționaru limbii românești, 1939)*caractér n., pl.
e (fr.
caractère, it.
caráttere, lat.
charácter, -éris, d. vgr.
haractér, -éros, semn săpat, marcă, tipar, d.
harásso, gravez. V.
harag, hărăxesc). Semn de care te serveștĭ la scris, literă.
Fig. Fel de suflet:
caracter blînd. Tărie, curaj:
a arăta că aĭ caracter. Nobleță, bunătate:
om de caracter. Semn distinctiv:
caracterele gloriiĭ, rațiunea e caracteru omuluĭ. Expresiune, fizionomie:
dans de caracter. Titlu, demnitate, misiune:
un trimes [!] cu caracter de ambasador. – Și
carácter (după it.) și (vechĭ)
haractir (după ngr.).
caracter (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!caractér s. n.,
pl. caractérecaracter (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)caracter n.
1. semn de convențiune:
caracter alfabetic; 2. literă de tipar:
principalele caractere tipografice sunt diamant, petit, garmond; 3. calitate distinctivă:
perfecțiunea e caracterul divinității; 4. trăsuri esențiale la un animal sau plantă;
5. facultăți morale, tărie sufletească:
om cu caracter.caracter (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CARACTÉR, caractere, s. n. 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine.
Om de caracter. 2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦
Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor.
Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare.
3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. ♦ Însușire, particularitate a unui organism.
Caractere moștenite (sau
ereditare)
și caractere dobândite (sau
neereditare).
4. Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și de același corp. — Din
fr. caractère, lat. character.