capriciu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAPRÍCIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățânare; gust schimbător, neașteptat; toană
1, farafastâcuri (
2), bâzdâc.
2. Compoziție muzicală instrumentală fără formă precisă, cu caracter de improvizație, cu treceri neașteptate de la o stare emoțională la alta. [
Var.: (
înv.)
capríț s. n.] – Din
fr. caprice, capriccio, it. capriccio.capriciu (Dicționar de neologisme, 1986)CAPRÍCIU s.n. 1. Dorință trecătoare, de cele mai multe ori extravagantă; gust neobișnuit, ciudat; toană.
2. Compoziție muzicală instrumentală, ritmică și cu un tempo viu, fără formă fixă. [Var.
capriț, caprițiu, s.n. / < fr.
caprice, it.
capriccio].
capriciu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)capríciu (capricii), s. n. – Dorință trecătoare, toană. –
Mr. căpriciu. It. capriccio, de unde și
ngr. ϰαπρίτιο (›
mr.). –
Der. capricios, adj.capriciu (Marele dicționar de neologisme, 2000)CAPRÍCIU s. n. 1. dorință trecătoare, extravagantă; gust neobișnuit, ciudat; toană. 2. (muz.) piesă cu caracter capricios, de virtuozitate, de construcție liberă. (< fr.
caprice, it.
capriccio)
capriciu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAPRÍCIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățânare; gust schimbător, neașteptat; toană.
2. Compoziție muzicală instrumentală fără formă precisă, cu caracter ritmic pronunțat (și cu un tempo viu). [
Var.: (
înv.)
capríț s. n.] –
Fr. caprice (
it. capriccio).
capriciu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)capríciu [
ciu pron. cyu]
(ca-pri-) s. n.,
art. capríciul; pl. caprícii, art. capríciile (-ci-i-)capriciu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CAPRÍCIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățânare; gust schimbător, neașteptat; toană
1, farafastâcuri (2), bâzdâc.
2. Compoziție muzicală instrumentală de formă liberă, cu caracter de improvizație, cu treceri neașteptate de la o stare emoțională la alta. [
Var.: (
înv.)
capriț s. n.] — Din
fr. caprice, capriccio, it. capriccio.capriciŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)capríciŭ n. (fr.
caprice, d. it.
capriccio, care vine d.
capra, din cauză că capra are mers neregular [!]). Bizarerie, gust curios, dorință stranie. – Rar
-íțiŭ.