canură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. –
Lat. cannula.canură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cánură (canuri), s. f. – Fibre sau resturi de fire de lînă, in sau cînepă, care cad la dărăcit; se folosesc pentru țesături mai groase sau pentru pînza de sac. –
Mr. canură. Lat. cannŭla „trestioară”. (P. Papahagi,
Notițe, 14; REW 1609; Pascu, I, 56;
cf. DAR);
cf. ven. kanula, friul. kánula, tarent. kanolo, cu sensul etimologic. Înainte, Tiktin (urmat de Pușcariu 268) se gîndise la un
der. al
vb. lat. carĕre „a scărmăna”, de tipul *
carŭla, cu rezultat
rom. disimilat; ipoteză puțin probabilă. Din
rom. a trecut în
ngr. ϰάνουρα,
bg.,
sb. kanura (Romansky,
Jb., XV, 110; Berneker 483; Capidan,
Raporturile, 204).
canură (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))cánură s. f., g.-d. art.
canurei; pl. -
canură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului, după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. –
Lat. cannula.canură (Dicționaru limbii românești, 1939)cánură f., pl.
ĭ (lat.
cánnula, cánulă, țeava care se' nvîrtește în suveĭcă și deapănă firu. De aci a trecut numirea asupra firuluĭ de cînepă, și apoĭ s' a aplicat la lînă. D. rom. vine ngr. vsl. sîrb. bg.
kánura. Cp. cu
brînză). Lîna cea maĭ proastă care ĭese din pĭepteneĭ la urmă și din care se fac sumane ș. a. V.
fuĭor, puzdere.canură (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)canură, (cănură), s.f. – Fire de lână rămase în dinții hrebdincii (Lenghel 1979). – Lat. cannula.
canură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cánură (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. cánurii; (fire)
pl. cánuricanură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÁNURĂ, canuri, s. f. Fir scurt de lână rămas după dărăcit, folosit (ca bătătură) pentru țesături mai groase. —
Lat. cannula.cànură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cànură f. lână mai proastă ce rămâne după ce scoatem părul din ea:
canura servă de bătătură și părul de urzeală. [Origină necunoscută].