cana (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CANÁ s. f. v. canea.cana (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)caná (canále), s. f. – Canea, cep, robinet. –
Var. canelă (
Mold.).
It. canella, prin intermediul
gr. ϰανέλλα,
cf. bg. kanela. Pentru formația din
rom., plecîndu-se de la
pl. canele, cf. Byck-Graur 30.
cana (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)caná (canále), s. f. – Colorant vegetal extras din frunzele plantei Lavsonia inermis. –
Mr. ucná. Tc. kana, kina „Lavsonia inermis” (Șeineanu, II, 84; Lokotsch 867),
cf. bg. kaná. –
Der. căni, vb. (a (-și) vopsi părul);
căneală, s. f. (vopsea, mai ales de păr). Pușcariu 267 se gîndea, pentru a
căni, la un
lat. *
canῑre, de la
canēre, semantic imposibil.
Canale, s. f. pl. (plantă orientală, balsamină de cultură, sau Balsamina impatiens), pare a fi
pl. de la același cuvînt oriental.
cana (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CANA (CANA GALILEII), mic tîrg din Galileea, unde Hristos, în timpul unui ospăț de nuntă, a săvîrșit primul său miracol schimbînd apa în vin.
cana (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CANÁ s. f. v. canea.cana (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)caná/caneá s. f., art.
canáua/caneáua, g.-d. art.
canálei/canélei; pl. canále/canéle, art.
canálele/canélelecana (Dicționaru limbii românești, 1939)1) caná, V.
canelă.cana (Dicționaru limbii românești, 1939)2) caná f. (turc.
kyna, d. ar.
hyna; bg.
kyná și
kaná). Un copăcel (
lavsonia inermis) cu ale căruĭ frunze pulverizate femeile din Asia și Africa îșĭ văpsesc [!] unghiile în roș. Văpseaŭa scoasă din aceste frunze. V.
căneală.canà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)canà f. cep gros și găurit de butoiu. [Gr. mod. KANÉLA (din it.
cannella)].
cana (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Cana f. sat în Galilea, unde Isus săvârși întâia sa minune, schimbând la o nuntă apa în vin.