calfă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÁLFĂ, calfe, s. f. Lucrător calificat după o perioadă de ucenicie. – Din
tc. kalfa.calfă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cálfă (cálfe), s. f. – Lucrător calificat după ce a fost ucenic. –
Mr. calfă, călfă, megl. calfă. Tc. kalfa, din
arab. khalifa „succesor” (Roesler 594; Șeineanu, II, 81; Meyer 167; Lokotsch 798; Ronzevalle 129);
cf. ngr. ϰαλφᾶς, ϰάλφας,
alb. kalifë, bg.,
sb. kalfa. Pentru formă,
cf. călăuză. Este dublet al lui
calif, s. m., din
fr. calife. –
Der. călfie, s. f. (meserie).
calfă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CÁLFĂ, calfe, s. f. Lucrător calificat după o perioadă de ucenicie (obligat, în timpul breslelor, să mai lucreze o perioadă de timp la patronul său, pentru o leafă mică). –
Tc. kalfa.calfă (Dicționaru limbii românești, 1939)cálfă f., pl.
e (turc.
kalfa, d. ar.
kalife, subsitut [!], succesor, calif, pl.
halifa, funcționarĭ). Ucenic care a învățat meseria și poate lucra singur.
calfă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cálfă s. f.,
g.-d. art. cálfei; pl. cálfecalfă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)calfă m. cel ce a învățat un meșteșug și începe a-l practica. [Turc. KALFA].
calfă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÁLFĂ, calfe, s. f. Lucrător care, după o perioadă de ucenicie, lucra un timp la patronul său. — Din
tc. kalfa.